Eram la Măcin. Doar ce coborâsem din microbuz şi ieşisem „la şosea”. Îi aşteptam pe ai mei să vină să mă ia. Şi cum stăteam io aşa cu curul pe valiză pe marginea drumului, numai ce văd că trece o căruţă ponosită trasă de un cal – vai de mama lui. În căruţa fără capră* un ţigan la vreo 14-15 ani, în picioare, ţinându-se vârtos de frâu cu o mână, în cealaltă învârtind războinic un bici cam neameninţător. Ajuns în dreptul meu, îi arde una peste coapsă murgului şi zice:
– Diiii, mă, Avatar, futu-ţi soarele mă-ti de putoare…
În altă ordine de idei, pe hamsterul soră-mi îl cheamă Cricky da’ io-i zic Tarzan că stă mai mult pe tavanul cuştii decât prin rumeguşul de jos. Voi aveţi animale cu nume ciudate?
___________
*CÁPRĂ, capre, s. f. II. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul.
PS: Am publicat capitolul 9 din Omega pe blogul literar. Da, ştiu că nu este încă weekend, dar la cererea celor 3 cititori nerăbdători am început să public mai des. Sper să fiţi în sfârşit mulţumiţi că vi se dezvăluie misterul sfârlezei. Carmen, îmi eşti datoare cu o ghiceală. O aştept pe mail. Înainte să citeşti capitolul 9.
Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.
Că tot a trecut Ştiinţificofantasticul (Sf.) Valentin şi că tot vine Dragobetele, m-am gândit să spun două vorbe despre un loc frumos şi încărcat de romantismul unui mit care a făcut să viseze generaţii întregi de îndrăgostiţi. Verona este un oraş situat în regiunea Veneto, în nordul Italiei, destul de cunoscut pentru patrimoniul său artistic şi arhitectonic, datorită căruia a devenit o destinaţie turistică dintre cele mai rafinate din punct de vedere cultural. Dintre atracţiile turistice cele mai importante se disting prin renume Arena din Verona – un amfiteatru roman construit prin sec. I d.H., Piazza (delle) Erbe – cea mai veche piaţă din Verona (vara trecută am mâncat o pizza excelentă aici la un preţ mai mic decât m-am aşteptat), Ponte di Castelvecchio – un spectacol arhitectonic şi de lumini care-ţi taie răsuflarea noaptea sau Via Mazzini – o stradă cu magazine ale unor nume din elita modei italiene şi internaţionale pentru împătimiţii shopingului de calitate.
Arena din Verona
Piazza delle Erbe
Ponte di Castelvecchio
Via Mazzini
Însă printre toate aceste destinaţii (şi altele) se distinge una care le întrece detaşat – şi cumva nemeritat – pe toate. Iar pentru asta italienii ar trebui să-i mulţumească şi să-i pupe piatra de mormânt Bardului din Avon. Pentru că, aşa cum bine ştiţi (sper), Verona este scena celei mai legendare idile din întreaga literatură universală, cea între Romeo Montangue şi Julieta Capulet. Iar datorită acestor doi frumoşi îndrăgostiţi, pe cât de morţi în respectiva piesă, pe atât de inexistenţi în realitate din păcate (sau din fericire), edificiul numit „Casa Julietei” face căruţe de bani de la turiştii veniţi din toată lumea pentru a vedea şi a face poze cu balconul de la care s-ar fi rostit cuvintele: „Romeo, ah! De ce eşti tu Romeo? / Te leapădă de nume si de tată…”. Am fost şi eu să las nişte bani pe-acolo; iată şi o poză cu mine în care, conform tradiţiei o mameleam pe Julieta. Mă rog, o reproducere în bronz de-a ei.
Eu + Julieta = Love
Nu râdeţi că nu-s obsedat. E barba care dă impresia asta. Ăăă… pardon, voiam să spun că făceau şi alţii poze cu mâna pe sânul Julietei, nu doar eu. Aşa e tradiţia acolo. Cică poartă noroc. Nu ştiu însă pe ce plan, pentru că financiar sunt încă lefter iar în dragoste… să zicem că deocamdată e ultima ţâţă pe care am atins-o. Ehm, am divagat, mă scuzaţi.
Revenind la Casa Julietei, ca să înţelegeţi cum stă treaba cu acest obiectiv turistic, haideţi să facem puţină istorie. În primul rând, traducerile numelor Montangue şi Capulet în italiană sună cam aşa: Montecchi şi Capuleti. E bine, aceste două familii chiar au existat în realitate în Verona secolelor XIII – XIV. Mai precis, Capuleti se numeau de fapt Cappelletti (Pălăriuţe). Însă similitudinea nu este deloc extraordinară având în vedere că era vorba (ca şi în piesa lui Shakespeare) de două familii de nobili, foarte influente şi foarte cunoscute chiar şi pe plan european, nu numai local. Însă similitudinile cu legendara piesă se cam opresc aici. Atât. Două nume luate din realitate. Restul detaliilor nu se mai pupă. Montecchi erau o familie de negustori ghibelini – suţinători ai Imperiului, în lupta pentru coroană, după moartea împăratului Enrico V [1125] (numele provine de la Waiblingen, reşedinţa familiei Hohenstaufen, reprezentanţii părţii imperialiste a conflictului) în rivalitate cu o altă familie veroneză, Sambonifacio, erudiţi guelfi – partea antitetică a conflictului, reprezentanţi ai Bisericii (denumirea vine de la casta Baviera şi Saxonia de Welfen [pronunţat Velfen]). Dar pe când despre conflictul lor cu familia Sambonifacio există multe referinţe istorice, izvoare care să ateste o rivalitate cu Cappelletti lipsesc cu desăvârşire. Mai mult, deşi prin vechile hrisoave s-au descoperit arborii genealogici ale ambelor familii, nu există nicăieri menţionate numele Romeo, Julieta, cum nu există nici numele Paris şi alte nume întâlnite prin opera lui Shakespeare.
„Dar casa? Ce-i cu casa? Zi-ne de casă!” vă aud aclamând. Ei bine, casa chiar a fost în proprietatea Cappellettilor, dovadă fiind emblema în formă de pălărie de pe frontispiciul imobilului. Însă evidenţe ale prezenţei familiei în Verona se opresc cam prin secolul XIV (pe vremea când şi Dante se afla tot pe-acolo, zice istoria; ca o curiozitate, acesta chiar aminteşte de cele două familii în Divina Comedie, sursă din care se bănuieşte că a preluat dramaturgul englez cele două nume). Casa trece brusc în proprietatea familiei Cappello (pălărie), devenind Hospitum al acesteia, un fel de infirmerie-internat, lucru deloc întâmplător pentru că membrii familiei Capello, conform vechilor evidenţe erau cunoscuţi ca speziari (un fel de farmacişti). Familia însă nu este o ramură descendentă din vechea castă nobiliară a Cappellettilor, cum aţi fi tentaţi să credeţi. S-a întâmplat de fapt exact pe invers. Farmaciştii şi-au luat numele de la „edificiul cu pălărie pe el”. Pe la sfârşitul secolului XV se pierde şi urma familiei Capello. Începând cu secolul XVII casa devine „han cu grajd” şi păstrează această funcţie până în secolul XIX. Nu am găsit, din păcate, nici o referinţă despre proprietari, dar se pare că stabilimentul nu se bucura de o bună reputaţie, Charles Dickens scriind chiar o notă despre calitatea jalnică a serviciilor hanului, după o vizită în 1844.
În sfârşit, imobilului îi este întrevăzut potenţialul conferit de opera shakespeariană şi începe să fie valorificat în scop turistic abia în perioada postbelică. Şi de-atunci începe şi lobby-ul permanent pe care-l fac italienii cu privire la această legendă. Au fost atât de convingători încât unii chiar au început să creadă. S-a ajuns atât de departe încât a fost adăugat celebrul balcon (inexistent iniţial în cadrul arhitectonic al edificiului) din marmuri descoperite şi aduse din alte situri arheologice care nu mai puteau fi recondiţionate. Interiorul este reprodus după un film american din 1936, a cărui scenografie a fost inspirată la rândul ei dintr-o pictură din anii ‘800 de-a lui Hayez care la rândul său s-a inspirat din celebra operă a lui Shakespeare. Cu toate astea lumea crede. Şi până la urmă e o destinaţie destul de romantică şi doar pentru faptul că şi-au dat silinţa să o realizeze cât mai credibilă posibil. În curtea interioară există şi un boutique pentru suveniruri ( în a doua poză, undeva în stânga, vizavi de balcon se vede uşa albă a magazinului).
Intrarea în Casa Julietei (arhiva personală)
Curtea interioară cu celebrul balcon (arhiva personală)
Patul Julietei (?!) (arhiva personală)
Mai trebuie amintit şi faptul că alături de Casa Julietei (şi cu acces direct din curtea acesteia) se află Teatro Stabile, din incinta căruia face parte Terasa Îndrăgostiţilor, o altă găselniţă turistică integrabilă în context. O simplă terasă pe care vara se ţin parte din spectacolele teatrului, în 2008 a fost integrată în proiectul Lovestone, care prevedea restructurarea terasei şi pavarea acesteia cu 60 000 de plăcuţe ceramice, pe fiecare dintre ele fiind gravate (la cerere şi contra cost, fireşte) numele a doi îndrăgostiţi. Terasa nu este încă terminată. Gravurile sunt puternic personalizabile, iar serviciul este oferit şi online, pe site-ul proiectului Lovestone. Mi s-a părut un cadou drăguţ şi original pentru Sf. Valentin. Îmi pare rău că nu vi l-am semnalat când trebuia (lipsă acută de timp; afecţiunea se cronicizează deci dacă suferiţi de ea, trataţi-o cât mai intempestiv). Nu este încă timpul trecut pentru Dragobete.
"Mozaicul" terasei îndrăgostiţilor
În concluzie, italienii au ştiut să profite de pe urma unei ficţiuni care a ajuns celebră în toată lumea, ficţiune a cărui autor nici măcar nu e italian. Noi de ce naiba nu putem face acelaşi lucru cu Dracula. Din contră, facem tot posibilul s-o luăm în direcţia opusă. Dacă auzim un străin vizitând Branul că se referă la edificiul respectiv cu apelativul de „Castelul lui Dracula”, strâmbăm din nas şi îi explicăm ofuscaţi care este adevărul istoric. Şi uite aşa s-a dus naibii mitul pentru care omul venise în România hăt de la el de-acasă şi primul lucru care-l va face când va ajunge înapoi este să povestească prietenilor că Dracula este o impostură.
În final, vă invit la Carmen, care nu întâmplător a publicat un film în calitate HD de o frumuseţe deosebită tot despre Verona. Singurul motiv pentru care nu-l public şi eu aici este pentru că l-a publicat ea prima. Vizionare plăcută.
(sursa: Wikipedia; sursa fotografiilor, exceptând fotografiile din arhiva personală: Wikipedia)
Şi dacă ţi-a plăcut acest articol,
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.
Când am primit invitaţia de a participa la o excursie organizată de o asociaţie a românilor în Italia, iniţial am fost foarte sceptic. Mă aşteptam, în baza experienţelor precedente, la multă gălăgie, limbaj neaoş şi multe manele. Am strâmbat instinctiv din nas dar, în lipsa altor activităţi cu care să-mi umplu timpul respectiv, am acceptat. Şi bine am făcut. Pentru că am fost plăcut surprins de evenimentele petrecute.
Aventura a început duminică, 12 decembrie, la ora 7 dimineaţa, în autogara din Portogruaro. Iniţiativa aparţine asociaţiei românilor locale, Associazione Culturale Romena „Ştefan cel Mare”, condusă de băcăuanul Ioan Antal. La primul peron al autogării două autocare aşteptau momentul îmbarcării unei mulţimi destul de pestriţe: copii, adolescenţi, persoane la prima sau la a doua tinereţe, accente româneşti diferite, limba română cu un grad mai mic sau mai mare de contaminare cu termeni italieni şi moţăiala apatică din cauza frigului tăios şi a orei matinale în zi de duminică. Zăresc prin mulţime un acordeon, o tobă şi o tamburină şi ridic o sprânceană. Sper în sinea mea să nu nimerească în acelaşi autocar cu mine sau măcar ca posesorilor lor să le fie la fel de somn cum îmi e mie şi să nu fie loviţi de inspiraţii melomane.
Comunitatea românească din Portogruaro între criza financiară şi tradiţiile de Crăciun
Răsuflu uşurat când văd că, în momentul îmbarcării, dl. Antal îi direcţionează ferm: „Voi mergeţi în autocarul cu tineri”. Mă încearcă însă şi un uşor regret: la cei treizeci de ani ai mei, eu nu mai sunt apt pentru autocarul sus numit. Mă îmbarc spăşit în autocarul „pentru pensionari” (n.a.). După ce organizatorii s-au asigurat că nu a rămas nimeni în urmă, ne punem în mişcare. Dl. preşedinte ne anunţă itinerariul excursiei: prima escală avea să fie „Il Vilaggio di Natale” din Bussolengo, provincia Verona, urmând apoi să ne îndreptăm spre litoralul lacului Garda şi să poposim într-o cochetă staţiune – Bardolino – pentru câteva ore; după care urma să parcurgem întreaga coastă de est a lacului până la punctul final al excursiei noastre, localitatea Arco, obiectivul nostru fiind „Il mercato di Natale”, un târg de obiecte artizanale specifice Crăciunului, aşa cum îi zice şi numele. Drumul a fost relativ scurt. Printre colindele lui Fuego şi aţipirile matinale, am ajuns, pe nesimţite, la prima destinaţie. După un maraton de shoping de exact două ore în Bussolengo, spiritele s-au mai dezmorţit şi pe drumul spre al doilea popas au început să se înfiripe conversaţiile. Am fost plăcut surprins să constat că românii din Italia (cel puţin cei din zona Portogruaro) nu sunt preocupaţi numai de locuri de muncă, recesiune financiară şi probleme birocratice specifice imigranţilor. S-a vorbit mult de planuri de viitor, reţete de prăjituri, nepoţei, şi tradiţii de Crăciun şi mai puţin de consulate, paşapoarte expirate şi locuri de muncă „la fix”.
Ajunşi în Bardolino, ni s-a dat iar liber la cutreierat. Tot două ore. De data asta într-un ritm mai relaxant, activităţle fiind cu totul altele decât slalomul contra timp printre standurile din „Villago di Natale”: plimbări relaxante pe faleza de pe malul lacului, picnicuri pe băncuţe, cu sendvişuri aduse de-acasă, hrănitul raţelor şi al lebedelor şi, nu în ultimul rând, o mulţime de fotografii, amintiri de trimis celor rămaşi „acasă”. Odată îmbarcaţi din nou în autocare, pornim către destinaţia finală a excursiei noastre, târgul de articole specifice Crăciunului din Arco.
Spectacol public cu cântece de Crăciun şi nu numai, în piaţă la Arco
Deja voia bună era la ea acasă în ambele autocare, mai ales în cel cu „melomanii” de care vă vorbeam mai sus. Dar, deşi soarele ne-a onorat cu prezenţa aproape toată ziua, buna dispoziţie şi puţinele beri băute de unii conaţionali nu prea reuşeau să invingă frigul din Arco. Aşa că, odată ajunşi printre tarabele cu jucării de lemn, produse culinare specifice zonei şi decoraţiuni artizanale de brad, o parte din tovarăşii mei de drum au făcut ceea ce ar face oricare alţi 12 români, strânşi la un loc de diferite împrejurări şi animaţi de spiritul bahic, pentru a învinge frigul: şi-au scos instrumentele şi au început să cânte colinde şi cântece populare şi să danseze. Spectacolul ad-hoc a adunat o mulţime de italieni curioşi. Ba chiar unii au început să bată din palme în ritmul muzicii. La un moment dat, zona respectivă devenise impracticabilă datorită mulţimii adunate pentru a asista la spcteacol. Şi trebuie să recunosc că a fost un spectacol frumos. La sfârşit s-a lăsat cu aplauze furtunoase.
Pe drumul de întoarcere mă mai aştepta o surpriză: un caraoke colectiv pe muzică pupulară românească, cu versurile proiectate pe televizoarele din autocar. Păcat că oboseala începuse să-şi spună cuvântul iar entuziasmul îi părăsise pe mulţi dintre noi. Plăcut surprins de evenimentele de peste zi, l-am abordat pe dl. Antal, preşedintele asociaţiei „Ştefan cel Mare”, pentru a afla mai multe informaţii despre activităţile organizaţiei.
„Urmărim promovarea valorilor noastre pe plan local, valorificând potenţialul celor de-aici, din sânul comunităţii…”
Ioan Antal este originar din Bacău. La cei 34 de ani ai săi este licenţiat în Teologie Catolică la Strasbourg (Franţa), dar în Italia lucrează ca asistent socio-sanitar. A înfiinţat Asociaţia culturală română „Ştefan cel Mare” în 2009 cu scopul precis de promova valorile culturale româneşti în această zonă, în raport cu elementele culturale autohtone, pentru că, mi-a declarat domnia sa, „nu vom ajunge niciodată la un grad satisfăcător de integrare, fără să cunoaştem cultura, tradiţiile şi obiceiurile locale. De asemenea, eu şi colaboratorii mei din cadrul asociaţiei (Larissa Nesru, Florentina Dochia şi Sergiu Macovei – n.a.) am încercat să descoperim şi să valorificăm talentele pe care le avem în sânul comunităţii şi am mizat mai puţin pe aducerea de artişti deja consacraţi din ţară, aşa cum fac alte asociaţii. Astfel, evenimentele pe care le organizăm noi au mai mult caracter de petrecere cu cântece şi jocuri tradiţionale, decât de spectacol.” Se referea, probabil la talente precum doamna Ioana Ştefănuţ – o voce de excepţie şi la Ciprian Curcan – un tânăr organist. Pe ambii am avut plăcerea să-i ascult pe un DVD difuzat în autocar, filmat cu ocazia uneia dintre petrecerile de care vorbea domnia sa. Printre evenimentele deja „tradiţionale” oranizate de asociaţie an de an sunt Sărbătoarea Femeii (8 martie) şi sărbătoarea Copiii de azi, copiii de mâine (1 iunie), dar nu lipsesc nici alte activităţi şi evenimente, cum a fost excursia la Monte Santo Lussari din iunie anul acesta.
Rezumând această zi de duminică în cuvinte puţine, aş putea să zic că a fost o experienţă relaxantă şi educativă. Şi, lucru deloc de ignorat, nu am auzit o singură notă de manea pe parcursul întregii zile. Datorită eforturile lui Ioan Antal şi a colaboratorilor săi, românii din zona Portogruaro au ocazia să se întâlnească, se se distreze, să se relaxeze, să înveţe câte ceva dar, mai presus de toate, au o identitate în cadrul cultural local: Associazione Culturale Romena „Ştefan cel Mare”.
Notă: Am scris acest articol pentru publicaţia diasporicească Actualitatea românească. Puteţi citi articolul şi mai jos, aşa cum a apărut în susnumita revistă. Slide-ul care urmează a fost realizat de către Carmen (mulţumesc Carmen) cu fotografiile făcute de mine în excursia respectivă. Mai jos de el aveţi şi itinerarul excursiei cu cele 3 popasuri.
Alaltăieri am fost în Veneţia să mă întâlnesc cu un prieten. Am ajuns mai devreme şi am început să mă plimb. A se reţine: Veneţia lagunară. Multă lume. Prea multă, atât pentru perioada asta anului cât şi pentru ora matinală (vreo 9). Ca să nu mai vorbim de vreme: o ceaţă de-aia de făcea vălătuci dacă te mişcai mai brusc şi un frig care îţi ajungea până la oase. La un moment dat, în apropierea unei pieţe cu ceva mai multă lume decât pe restul aleilor, un compatriot strigă (în româneşte) pe un ton foarte alert şi panicat, complice fiind şi sunetul unui motor de barcă de transport în comun ce trecea pe un canal din apropiere:
– Maşina! Maşina! Fereşte!…
Şi vreo 6 – 7 românaşi speriaţi au tresărit violent şi s-au lipit cu cururile de pereţii de pe margine, eliberând aleea. Recunosc, şi eu am tresărit şi m-am uitat instinctiv peste umăr „după maşină”, înainte să realizez cât sunt de prost. Nu pot decât să-mi închipui ce spectacol am fost pentru persoanele de alte naţionalităţi din zonă. O ţeapă (nostimă) cum nu mi-am mai luat de mult. Merita să o împărtăşesc cu voi.
V-ar plăcea ca harta călătoriilor şi vacanţelor voastre să arate ca cea de mai sus? Ca fiecare punct sau cerc portocaliu să reprezinte un loc (sau chiar mai multe) pe care l-aţi vizitat deja. Credeţi că e mult? Că nu-ţi ajunge o viaţă pentru a vedea atât de multe locuri? Ei bine, vă înşelaţi. Există oameni care au fost deja în toate locurile astea. Şi poate chiar în mai multe. Astea sunt doar locurile care au putut fi documentate cu fotografii, pentru că ăsta este specificul site-ului. Despre site-ul ăsta e vorba. Navigând prin el, călătorind virtual prin toate locurile alea care de care mai frumoase şi mai exotice, mi-a atras atenţia un nume care se tot repeta. Dar nu oricum, ci aproape ostentativ. La fiecare destinaţie turistică cunoscută sau foarte cunoscută de pe planetă. Dacă nu credeţi, intraţi şi voi pe-acolo şi uitaţi-vă după Bertea Anişoara. Veţi constata că e aproape omniprezentă.
Iată doar câteva destinaţii pe care am reuşit să le documentez înainte de a mă plictisi:
Austria
Salzburg
Viena
Melk
Belgia
Brugge
Gent
China
Beijing
Guilin
Luoyang
Shanghai
Xian
Hong Kong
Cehia
Karlovy Vary
Praga
Danemarca
Copenhaga
Egipt
Alexandria
Aswan
Cairo
Luxor
St Catherine
Elvetia
Montreux
Chur
Emiratele Arabe
Dubai
Finlanda
Helsinki
Franta
Blois
Mont Saint Michel
Orleans
Paris
Rennes
Germania
Berlin
Dresden
Fussen
Munchen
Schwetzingen
Grecia
Atena
Insula Santorini
Insula Rhodos-Rhodos
Insula Creta
Hawaii
Insula Oahu
India
Jaipur
New Delhi
Indonezia
Bali
Denpasar
Iordania
Petra
Israel
Eilat
Haifa
Haifa – Nahariya
Jerusalem
Nazareth
Tiberias
Caesarea
Marea Moarta
Italia
Agrigento
Capri
Palermo
Taormina
Napoli
Roma
Vatican
Tivoli
Japonia
Hakone
Kyoto
Nara
Osaka
Tokyo
Liechtenstein
Vaduz
Malaysia
Kuala Lumpur
Kuala Lumpur Airport
Langkawi-burau Bay
Mexic
Cancun
Chichen Itza
Mexico City
Oaxaca
Palenque
Taxco
Teotihuacan
Olanda
Amsterdam
Norvegia
Alesund
Bergen
Flam
Geiranger
Hamar
Laerdal
Lillehammer
Oslo
Romania
Buzau
Iasi
Bran
Rasnov
Balea Lac
Maramures
Vidraru
Spania
Barcelona
Montserrat
Costa Brava
Tenerife
Suedia
Orebro
Stockholm
Uppsala
Turcia
Canakkale
Pamukkale
Istanbul
SUA
Marele Canion – Nevada
Las Vegas
Un altul, mai puţin umblăreţ, dar deloc de neglijat este domnul Nicolae Popa. Mi-ar plăcea să ajung în măcar un sfert din locurile pe unde s-a preumblat el. Iată destinaţiile dânsului:
Austria
Viena
Croatia
Dubrovnik
Plitvice Nat. Park
Split
Zagreb
Pula
Rijeka
Trogir
Zadar
Coasta Adriatica
Insula Krk
Vrsar
Cehia
Praga
Franta
Cannes
Nice
Paris
Coasta De Azur
Monaco
Saint Tropez
Italia
Como
Florence
Lido Di Jesolo
Palermo
Padova
Pisa
Verona
Roma
Vatican
Venetia
Pentru cine nu ştie şi se întreabă de ce nu am mai scris în ultima săptămână, ieri m-am întors din România. Da, am fost în ţară, dar a fost o incursiune rapidă, cu multe chestii de rezolvat. Şi nu am spus multor persoane despre ea pentru că am vrut să-i fac o surpriză cuiva foarte drag. Dar nu am mai reuşit pentru că altcineva, tot drag dar mai puţin drag, nu a vrut să mă ajute, ca nu cumva cinea foarte drag să se supere pe ea. N-aţi înţeles nimic, dar nu-i bai. Important este să înţeleagă persoanele implicate.
Mulţumesc Adelei, lui Bogdan, Georgianei şi celorlalte persoane care au ştiut dar au păstrat secretul.
Ce am mai făcut în România? Am rezolvat câteva probleme şi îndatoriri morale şi financiare, care trebuiau rezolvate de mult timp. I-am revăzut pe Jordaş şi pe Cornelia şi l-am cunoscut pe Virgil, băieţelul lor nemaipomenit. Am revăzut-o pe Georgiana, cu care am stat la bârfe câteva ore şi, contrar aversiunilor mele pentru bârfe, mi-a făcut plăcere. Am revăzut-o pe Rodica, cu care de asemenea am stat la bârfe. Nu în ultimul rând, am cunoscut-o şi pe Adela, şi mi-a făcut o deosebită plăcere să o cunosc. Da, Adela, ştiu că m-am făcut că plouă pe mess şi nu ţi-am răspuns atunci când mi-ai spus acelaşi lucru, dar vroiam să-ţi fac o surpriză şi să declar public. Adela mi-a făcut cadou şi cărticica ei de poezii, pe care, din motive ştiute doar de ea, de mine şi de Georgiana, am citit-o doar parţial, dar puţinul care l-am citit m-a impresionat oricum prin naturaleţea şi sensibilitatea stilului. Ah, şi să nu uit, mi-a şi semnat-o. „…pentru un prieten drag.”, aşa a scris. Mulţumesc din suflet, Adela. Sentimentele sunt reciproce. Şi însoţite de un mare respect.
Şi, la sfârşit, lucrul cel mai important. Nu am reuşit să-i fac o surpriză cuiva foarte drag, dar l-am revăzut. De fapt am revăzut-o. Şi asta a însemnat enorm pentru mine pentru că a fost un moment pe care-l aşteptam de mult timp. Nu am cuvinte să vă spun cât mi-a încălzit sufletul. Dar nici nu e treaba voastră. :p
M-am gândit de multe ori la fascinaţia pe care acest oraş o manifestă asupra oamenilor. Şi e oarecum îndreptăţită. Nu are cum să nu te fascineze unicitatea acestui loc. Şi nu mă refer doar la specificul Veneţiei, cel pe care aproape toată lumea îl ştie*, cel care i-a dat numele de Oraşul Apelor ci şi la toate micile particularităţi care derivă din această caracteristică principală.
Puţini ştiu însă că Veneţia are şi câteva caracteristici mai puţin frumoase, caracteristici de care află abia când ajunge acolo şi se loveşte de ele. Eu mi-am propus să vă dezvălui cinci motive pentru care ar trebui să vă gândiţi de două ori înainte de a vă alege Veneţia ca destinaţie pentru o vacanţă de neuitat. Pentru că de neuitat oricum o să fie indiferent dacă veţi ţine sau nu seamă de sfaturile mele. Şi atrag atenţia că nu am spus „cinci motive pentru care să nu alegeţi Veneţia” pentru că totuşi, aceste cinci caracteristici nu ar trebui să vă împiedice să vizitaţi măcar odată în viaţă acest oraş minunat, să vă lăsaţi fascinaţi de canalele sale, de modul în care oamenii au reuşit să se adapteze şi să convieţuiască în aceste condiţii atât de ieşite din comun, de arhitectura sa, de podurile sale, de romanticele gondole, de cântecele gondolierilor, de Carnaval, de Festivalul de Film, de oameni, de cultură şi, de ce nu, de arta culinară a zonei, atât de particulară. Şi toate astea sunt doar o mică parte din fascinaţia Veneţiei. Nu mi-ar ajunge o săptămână să vorbesc despre acest loc iar modestul meu bagaj de cuvinte şi capacitatea mea limitată de a mă juca cu ele tot nu ar reuşi să reflecte frumuseţea acestui loc în deplina sa măreţie. Aşadar, cele ce urmează nu au nicidecum rolul de a vă face să vă răzgândiţi să vizitaţi acest oraş ci numai de a vă pregăti pentru ceea ce aţi putea găsi aici şi de a vă determina să ţineţi cont de anumite chestii de care nici o agenţie sau pliant turistic nu vă vorbeşte.
Gondolele
O vacanţă în Veneţia fără o tură cu gondola, este ca o vizită la Vatican fără a urca pe cupolă. Adică… se poate foarte bine şi fără, dar ar fi păcat. Ceea ce mulţi nu ştiu, dar toţi bănuiesc este faptul că sunt scumpe. Costă o căciulă de parale. Plecând de la 150 euro/oră, în extrasezon, dacă te ţii dârz şi negociezi la sânge. Dar dacă nenea gondolierul te-a mirosit că eşti pentru prima dată pe-acolo şi habar n-ai pe ce lume te afli, ai „şansa” să scoţi din portofel chiar şi 300 de euro ca să vezi cum arată podul Rialto şi pe dedesubt. Şi repet, asta în extrasezon. Din cauza asta veţi vedea că majoritatea gondolelor care mişună pe canale sunt pline ochi. Oamenii urcă în grupuri, pentru a împărţi costul. Mai ales asiaticii. Probabil pentru ei unicul scop al unei plimbări cu gonola este acela de a face poze. Nu contează atmosfera, nu contează compania. Veţi vedea gondole cu câte 5-6 pitici galbeni cu ochii migdalaţi, toţi – dar absolut toţi – cu câte un aparat ultimul răcnet de înmagazinat amintiri.
Eu zic că nu merită. Cum nu merită să te plimbi nici singur, de altfel. Recomandat exclusiv pentru o plimbare cu consoarta. Fiţi pregătiţi moral pentru negocieri la sânge, evitaţi staţiile din apropierea marilor atracţii turistice (Piazza San Marco, Rialto) şi documentaţi-vă în prealabil asupra traseului. Dacă este pe înserate, traseul are mai puţină importanţă dar emoţiile vor fi amplificate. Merită s-o faceţi odată, în ciuda costului ridicat.
Gunoaiele
Ca orice oraş turistic, în timpul sezonului, mai ales la ore de vârf, Veneţia e înecată de gunoaie. Deci înarmaţi-vă cu răbdare şi acordaţi atenţie suplimentară cadrelor fotografiilor. Nu mai detaliez acest aspect. Este o problemă cu care se confruntă orice oraş, cu atât mai mult unul în care sezonul turistic durează 10 luni pe an. Se poate evita programând vacanţa în extrasezon. Deci dacă pentru voi reprezintă o problemă majoră este exclus un sejur în timpul Carnavalului (februarie), în timpul Festivalului de Film (septembrie) şi în lunile de vârf de sezon (iunie – iulie).
Mirosul
Eh, da, gunoaie + apă = miros mult mai pregnant decât prin alte locuri. Mai ales vara. Mai mult decât gunoaiele, e apa cea care pute aici. Pentru că e apă lagunară. Adică ritmul de reînnoire cu apă de mare sau cu apă aluvionară este foarte mic şi are loc cu precădere în timpul mareelor. Deci în cea mai mare parte a timpului, apa de pe canale e apă stătută, încălzită de soare şi în ea se deversează şi o mare parte din apele menajere, având în vedere că un număr apreciabil de clădiri vechi, unele chiar de pe timpul lui Marco Polo, nu sunt deservite de moderna infrastructură de canalizări de care beneficiază doar anumite imobile din partea turistică a oraşului.
Fenomenul de „apă înaltă”
Nici nu ştiu dacă există această expresie în limba română. Am tradus pur şi simplu expresia italiană „acqua alta”, expresie care defineşte un fenomen particular ce are loc în nordul Mării Adriatice. Este, poate, cel mai puţin cunoscut aspect al Veneţiei şi, probabil, cel mai neplăcut. Constă practic în inundarea unei părţi considerabile a oraşului. Mai bine de jumătate în timpul mareelor excepţionale (peste 140 de cm înălţime). Piazza San Marco e cel mai jos punct al oraşului şi deci se inundă prima.
Grup de turişti în Piazza San Marco
Fenomenul este rezultatul unei conjuncţii de alte fenomene şi circumstanţe cum ar fi refluxul, forma particulară de dreptunghi a mării adriatice şi fenomenele meteorologice (vântul Scirocco, vânt cald care pleacă din Sahara, adună vaporii de apă de desupra Mediteranei şi îi condensează sub formă de ploi când se întâlneşte cu masele de aer alpine din nordul Adriaticii). Şi se întâmplă în ficare lună în timpul sezonului rece, cu manifestări record în noiembrie şi decembrie. Dacă te nimereşti pe-acolo în timpul apei înalte, nu ai cum s-o eviţi.
Deşi localnicii sunt obişnuiţi şi se iau măsuri de precauţie cum ar fi schelele suspendate deasupra apei şi comercializarea masivă a pantalonilor cu cizme (chestiile alea de şi le pun pescarii ca să stea în apă până la brâu fără să se ude la cur; nu cred că există o denumire specifică pentru acest obiect de vestimentaţie), dacă nu eşti de-al locului, nu ai cum să ieşi din casă/hotel fără să-ţi intre apă în galoşi. Cel mai neplăcut este că toate tâmpeniile care plutesc în mod obişnuit prin canale, vor pluti în jurul tău.
Început de «apă înaltă» în Piazza San Marco.
O gura de canalizare inundă piaţa cu apă din subterane
Recomand cu căldură să evitaţi un sejur în astfel de condiţii, mai ales dacă nu aveţi de gând să staţi mult. Poate dura de la 12 ore (durata totală a mareei astronomice) până la 2 zile în perioadele mai ploioase. Dacă nu vă permiteţi un sejur în timpul sezonului cald, e bine să vă interesaţi din timp asupra prognozelor. Google e un prieten de nădejde în acest sens.
Umezeala
E inutil să mai vorbesc de ea. Cu atâta apă în jur şi cu inundaţiile specifice timp de 6 luni pe an, este imposibil să nu se fi infiltrat peste tot. Vă loviţi de ea cu precădere în camerele de hotel dacă alegeţi unul mai economic. Insistaţi asupra acestui aspect la agenţia de voiaj la care apelaţi. Nu e deloc plăcut să dormi într-un miros perpetuu de mucegai. Vă mai poate afecta în mod direct în timpul sezonului cald, când umiditatea din aer poate ajunge chiar şi la 100%.
În speranţa că ce am scris mai sus vă poate fi de folos pentru a vă organiza o vacanţă cu cât mai puţine surprize neplăcute, daţi un BUZZ când ajungeţi pe-aici. Fac cinste c-o bere.
__________________
*(cel pe care aproape toată lumea îl ştie) – discuţie cu un fost prieten, pe când eram încă în ţară:
el: Şi ai tăi unde stau în Italia?
eu: Lângă Veneţia.
el: Oraşu’ ăla cu apă?
eu: Da, mă. Care altul?
el: Ce ştiu eu?… (scurtă ezitare) Şi oraşu’ ăsta e în Italia?
După cum vă ziceam, acu’ o săptămână am fost la terme. Cu ocazia asta am înghiţit şi-am respirat un baril de clor dar a meritat. A fost plăcut. Relax, hidromasaj, bălăceală freestyle, lenevit la soare sau sub umbrelă… cam asta a cuprins pachetul standard la Bibione Thermae. Toate alea de mai sus se socotesc ca bile albe. Tot ca bilă albă se pune şi faptul că deşi vremea a încercat să ne bage beţe-n roate, stabilimentul e dotat şi cu piscină acoperită. Aveau şi saune, aromatherapy, masaj şi alte chestii de genul dar alea erau sub alt tarif. Bilele negre: Un pic cam multă lume pentru gusturile mele (mai ales înăuntru, după ce a început ploaia) şi clorul (spaţiul închis şi temperatura ridicată a apei – cam 30°C după aproximările mele – nu sunt o combinaţie bună pentru aparatele respiratoare când intră şi clorul în ecuaţie). Şi să nu uităm nici faptul că am adormit pe şezlong şi m-am prăjit. Mă ustura şi când respiram. Am mers ca RoboCop o zi şi am dormit pe muchie o noapte, dar asta e altă poveste. Rezultatul total a fost unul pozitiv. Vă las cu pozele ca să vedeţi şi de ce. Pozele cu mine sunt puţine şi proaste pentru că lu’ sor-mea îi tremura mâna sau gen.
La intrarea în stabiliment
Aşa arăt eu dimineaţa, după o noapte petrecută în faţa PC-ului. Adică că dracu’
Ş-aşa arată sor-mea
Înainte de a adormi
Sor-mea cu gagiu-su
Moment acrobatic. L-a durut
„Lacul lebedelor” varianta înot sincron
Hidromasaj la lombară…
…la cervicală…
…şi la coxală
Aş putea chiar să mă obişnuiesc cu asta
Ce frumos se vede clorul cu nişte apă în el!
Piscina externă
Partea rotundă e cea cu apă termală
Vedere de pe terasă
Terasa
Piscina internă
Scara către bar. Da, aveau bar şi la cafea dădeau biscuiţi în formă de linguriţă
Pasajul dintre piscina internă şi cea externă. Deasupra apei avea două uşi de plexiglas batante dar puteai să şi înoţi pe sub ele. Interesant
Blogul lui Victor 