Adele

Am descoperit „Someone Like You” la Veone. Pe Adele o ştiam şi eu de mult (voi cu siguranţă cunoaşteţi piesa Rolling in the Deep, hitul ei de anul ăsta) dar piesa asta îmi era necunoscută. Şi îmi pare rău pentru asta. Am, aşa, o senzaţie că am pierdut timpul până acum. Probabil că în subconştient încerc să-l recuperez devreme ce de aseară, de când am găsit-o, o ascult non-stop, obsesiv. Luaţi şi ascultaţi şi voi. O să vedeţi că nu-s totuşi nebun.

Îmi place totul la piesă, mai ales în varianta asta, live la BRIT Awards: interpretarea este magistrală, versurile sunt poezie (nu, nu e pleonasm; cel puţin nu în viziunea mea), simplitatea Adelei aproape egalează vocea, în ciuda ţinutei şi a makeup-ului elaborat (care însă o prind, îi vin ca o mănuşă), simplitatea acompaniamentului instrumental (doar un pian) întregeşte tabloul… Dar principalul motiv pentru care îmi place cred că este faptul că mi se potriveşte întru câtva. Aş face şi o dedicaţie… de fapt mai multe, dacă aş şti că tipele îmi citesc blogul. Dar ştiu sigur că nu o fac, aşa că mă limitez la a saluta o bună prietenă pe care am neglijat-o în ultimul timp, dar ea ştie că mi-e dragă oricum şi e în gândurile mele, chiar dacă nu am mai avut timp pentru ea. Adela, sper că eşti bine, sănătoasă şi continui să faci acele lucruri minunate care îţi aduc atâta satisfacţie şi din cauza cărora nu ne-ai mai delectat pe noi cu articole pe blog.

Someone Like You

I heard that you’re settled down,
That you found a girl and you’re married now,
I heard that your dreams came true,
Guess she gave you things I didn’t give to you,
Old friend, why are you so shy?
Ain’t like you to hold back or hide from the light,

I hate to turn up out of the blue uninvited,
But I couldn’t stay away, I couldn’t fight it,
I had hoped you’d see my face,
And that you’d be reminded that for me it isn’t over,

Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you, too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
„Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”
Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead, yeah,

You know how the time flies,
Only yesterday was the time of our lives,
We were born and raised in a summer haze,
Bound by the surprise of our glory days,

I hate to turn up out of the blue uninvited,
But I couldn’t stay away, I couldn’t fight it,
I had hoped you’d see my face,
And that you’d be reminded that for me it isn’t over,

Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you, too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
„Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”

Nothing compares,
No worries or cares,
Regrets and mistakes, they’re memories made,
Who would have known how bittersweet this would taste?

Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
„Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”

Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
„Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”
Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead.

Deci…

Am subiecte programate pentru articole (asta înseamnă că nu duc lipsă de idei) dar nu am nici un chef de scris aşa că azi vă servesc cu chestii de la alţii. Dar ca de obicei, ce e de la alţii e mai interesant decât ceea ce scriu eu pe-aici, deci sigur o să vă placă. Mie mi-a plăcut. Mai mult, am urmat sfatul lui Bogdan (de unde l-am şi preluat) şi îl duc mai departe pentru că de tipul din filmuleţ merită să audă toată lumea. El face cinste neamului românesc deşi neamul românesc nu a fost în stare să-i facă cinste lui.

Când imaginile spun poveşti

Se zice că o imagine face cât o mie de cuvinte. Un film ca cel de mai jos are un frame rate de 12 (în speţă 12 imagini pe secundă). Faceţi voi calculele.
Gluma de tocilar aparte, am dat de clipul de mai jos într-una din pelegrinările mele pe Youtube, de care vă vorbeam acum câteva luni. Înafară de muzica ce te unge pe suflet, conţine şi o lecţie de viaţă emoţionantă: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă.

De export

O fi devenit noul simbol al României? I-o fi detronat pe Dracula, Comănici sau Mutu? Într-o vreme când spuneam pe-aici că sunt român, toţi macaronarii începeau să fredoneze (pronunţând stricat, fireşte) piesa asta. Şi toţi aveau expresiile satisfăcute, extaziate chiar, ale celor din clipul de mai jos. Eu m-am amuzat. Mi s-a părut comic faptul că nişte străini cântă cu atâta entuziasm în limba română.

Diverse

NB: Acesta este un articol de link-uit şi ping-uit. Printre altele.

În primul rând, datorită vouă am obţinut locul întâi la etapa a cincea a concursul de proză arhiscurtă găzduit şi organizat de Călin Hera. Mulţumesc tuturor celor care m-au votat. Momentan se discută dacă voi împărţi sau nu prima treaptă pe podium cu al doilea clasat (la diferenţă foarte mică faţă de mine – doar două voturi) şi anume cu Ion Toma Ionescu, pe care-l şi felicit pe această cale. Motivul pentru care se va lua această decizie este faptul că nimeni nu a putut să valideze rezultatele exact în momentul în care trebuia să se închidă urnele. Rezultatele validate au fost cele de o oră şi jumătate mai târziu, iar diferenţa dintre mine şi domnul Ionescu este infinitezimală comparativ cu numărul total de voturi. Motivele mi se par relevante şi corecte. Eu nu am avut nimic de protestat aşa că fără comentarii răutăcioase. Felicitări şi tuturor celorlaţi concurenţi. Au fost o grămadă de PA-uri „bune şi foarte bune”, vorba lui Călin.

Răspunsul la articolul-ghicitoare precedent este: „Pe politicieni îi alegem noi”. Trebuia să public şi sursa, dar din păcate am închis pagina şi nu mai găsesc blogul respectiv. Îmi cer scuze şi, dacă autorul se vede plagiat aici, îl rog să conteste derpturile în comentarii şi voi face un update. Au ghicit: Sorina Ene pe facebook şi apoi Adela în comentarii. Bravo.

Vineri seară am fost foarte supărat după ce am văzut ultima etapă a concursului de talente foarte tinere „Io Canto” de pe Canale 5, de care v-am mai vorbit aici şi aici. Votul publicului a scos-o câştigătoare pe Benedetta Caretta, în defavoarea altor concurenţi precum Luana Chiaradia (favorita juriului în această etapă) şi Andreea Olariu, ambele cu execuţii mult mai bune decât a ei. E doar părerea mea. Dar aveţi mai jos toate cele trei melodii să vă faceţi şi voi o idee. Aştept părerile în comentarii.

Benedetta Caretta:

Luana Chiaradia (poţi picta o capodoperă după copila asta, atât e de frumoasă):

Andreea Olariu (lipseşte foarte puţin din început dar nu prea am avut de unde alege):

Că tot suntem la capitolul muzică, deşi cu ceva întârziere, vă propun ceva muzică bună, dovadă că România mai are încă artişti şi, mai mult, că se ajută între ei. Nu, nu melodia e nouă, ci clipul. Mai multe detalii pe blogul lui Cabral, de unde l-am şi „furat”.

Urmează ceva care pe mine m-a uimit şi m-a amuzat deopotrivă: un flashmob care o lasă cu gura căscată inclusiv pe Oprah. Cum, Dumnezeu, au reuşit să realizeze aşa ceva? Aştept păreri şi-aici.

Şi nu uitaţi să mai treceţi pe-aici şi să mă votaţi. La cea de-a şasea etapă a concursului particip cu un text adaptat după o povestire de-a mea mai veche pe care o puteţi citi aici. Spuneţi-mi dacă se înţelege ceva din ea, înainte de a citi povestirea originală. Mi-e teamă că e atât de „ciuntită” încât nu se mai înţelege nimic. Restul PA-urilor din această etapă îl găsiţi aici. Iată textul meu:

Vânzătorul de ghilotine
– Ţi-e frică?
Cuvintele scuipate printre buzele subţiri aproape că-şi pierdură sensul.
– Nu!
– O să-ţi fie!
Se întoarse cu spatele rupând contactul vizual. Simţi fluxul de frică forţându-i sinapsele în momentul în care bătrânul, lipsit de hipnoza ochilor galbeni, realiză ceea ce se va întâmpla. Auzi şfichiuitul funiei scăpate din mâna bătrână. Văzu reflectându-se pe pământ sclipirea lamei ghilotinei în lumina apusului. Simţi în tălpi vibraţia capului căzând cu zgomot sec pe pământ. Frica – gândi negustorul – cea mai stabilă monedă din univers.

Iar la sfârşit, pe filiera Adela -> silavaracald, ceva de râs. Da’ nu orice fel de râs. Râs de-ăla cu lacrimi, cu dureri de fălci, cu ţinut de burtă şi cu dificultăţi în a nimeri uşa de la baie. Citiţi ca să vă convingeţi, o poveste despre o scroafă şi un trabant.

Deznodămintele

Articol rapid că tre’ să plec la o cumetrie.

Mădălina nu a mai căştigat marţi seara nici un premiu. Probabil de vină a fost piesa în care nu s-a putut dezlănţui pentru a-şi arăta valoarea. În schimb a câştigat Andreea. Cu piesa Listen a lu’ Beyonce. Succes amândurora.

Vă las cu Listen interpretată de Andreea Olariu.

M-am întors! Da’ nu ştiu cât mă ţine.

Da, m-am întors. Nu mă întrebaţi unde am fost. Aş putea să vă bag scuza cu învăţatul dar adevărul e că am dat examenul acum o lună. Şi oricum nu l-am luat deşi chiar am învăţat. Motivul pentru care nu am mai scris nu-l ştiu nici eu. Aveam nevoie de o pauză. Nu îmi mai găseam inspiraţia pentru a scrie aici. Şi nici nu îmi mai aducea nici o satisfacţie. Şi ar mai fi un fapt care a contribuit. Şi deşi nu vreau să recuosc că şi ăsta a fost un motiv, o s-o fac, deoarece cred că e un pas corect spre reabilitare. Dap, reabilitare. Pen’că mă apucasem de un rahat de joc. Genul mmorpg. Da, exact, genul WoW, Lineage, Metin, etc. Genul care crează o afurisită de dependenţă. Dar cum sunt un recidivist, de data asta am scăpat mai repede. Prima dată mi-au trebuit doi ani să mă las de unul.

În altă ordine de idei, m-am hotărât să reiau blogul (şi probabil că o să-l resuscitez şi pe cel literar) din mai multe motive. În primul rând cred că merită să-i mai dau o şansă. În al doilea rând pentru că au fost persoane care mi-au cerut-o. Sper că nu i-am dezamăgit prea mult cu absenţa mea. În al treilea ând pentru că pierdusem contactul cu blogosfera în care am cunoscut persoane cu adevărat interesante şi cu care merită să reiau legătura. În al patrulea rând pentru că mă plictiseam. Şi în al cincilea rând pentru motivul despre care o să vă scriu în continuare.

Aşadar, pe postul de televiziune italian Rai1, există o emisiune – concurs muzical cu şi pentru copii, pe numele ei „Ti lascio una canzone” (Îţi las un cântec). Anul ăsta a ajuns la a patra ediţie. Emisiunea se difusează în fiecare miercuri seara la 22:10 (ora României). Partea interesantă – cel puţin din punctul meu de vedere – abia acum urmează. Unul dintre plozii concurenţi de-acolo e de-al nostru. Mai precis o fată de 12 ani – Mădălina Lefter, care din câte am înţeles nu e chiar necunoscută publicului din România. Puştoaica are o voce extraordinară şi deja a luat un avans considerabil în faţa celorlalţi concurenţi, având deja 4 premii câştigate în cele cinci etape de până acum (2 premii din partea juriului şi două din partea publicului de-acasă). În seara asta urmează etapa a şasea iar eu îi voi ţine pumnii şi o voi vota. Dacă întâmplător intră pe-aici şi alţi români rezidenţi în Italia, îi rog să facă la fel.

Asta e piesa cu care Mădălina a câştigat etapa de săptămâna trecută (premiul din partea publicului). Interpretarea e magistrală. Mie personal îmi place mult mai mult decât originalul:

Ceea ce e şi mai interesant este faptul că pe un post de televiziune al trustului concurent – Canale5 de la Mediaset – există o altă emisiune-concurs – „Io canto” (Eu cânt) – aproape identică cu cea de pe Rai1. Nu e de mirare, având în vedere că regizorul Roberto Cenci e cel care a inventat conceptul şi a regizat pentru multă vreme „Ti lascio una canzone” înainte să plece la Mediaset şi să demareze proiectul „Io canto”. Dar nu despre asta vroiam să vă vorbesc ci despre faptul că şi aici avem o concurentă la fel de talentată. Andreea Olariu are 14 ani şi este din Constanţa. Nici ea nu este necunoscută publicului din România. La o căutare pe google am găsit suficiente referinţe despre ea cât să-mi dau seama că este un adevărat talent. Despre ea a scris şi colegul Tashy cu ceva timp în urmă. Cu ocazia asta îl rog să dea mai departe ştirea şi să adunăm cât mai mulţi suporteri. Emisiunea ese difuzată în fiecare vineri la 22:10 (ora României). Până acum Andreea a reuşit să smulgă publicului italian 2 premii în patru etape. Melodia care urmează este cea cu care Andreea a câştigat etapa de debut a ediţiei din acest an:

Având în vedere cele de mai sus, fac un apel tuturor românilor din Italia (care trec întâmplător pe-aici) să ne unim şi să le susţinem pe cele două talente, să arătâm Peninsulei că românii nu sunt plămădiţi numai din aluat rânced, că putem fi mai buni decât ei chiar în domeniile în care ei sunt cei mai buni. Ştiu că pentru mulţi din voi cauza nu merită preţul unui SMS, că sunteţi aici pentru alte scopuri cum ar fi un viitor mai bun pentru voi sau pentru copiii voştri. Dar luaţi în calcul şi faptul că reabilitarea imaginii noastre ca naţiune în ochii italienilor e parte integrantă dintr-un viitor mai bun aici, pentru noi cei din diasporă. Susţineţi-le pentru că merită un viitor mai bun şi pentru că merităm o imagine mai bună.

Animusic; când animaţia virtuală se întâlneşte cu muzica

Animusic LLC este o companie producătoare de animaţii digitale. Băieţilor de la Animusic le place şi muzica. Aşa că au încercat să să combine cele două arte. Cum? Nu intru în detalii; găsiţi pe site-ul lor. Ce a ieşit? Tot artă. Nu credeţi? Priviţi aici:

O manea? Mai bine nu!

Uneori mai sunt întrebat ce muzică ascult. Ca un om cu o vastă cultură muzicală ce mă consider, răspunsul meu e mereu acelaşi: ascult orice fel de muzică. La acest răspuns sunt unii care fac ochii mari şi, inevitabil, pun următoarea întrebare: „Şi manele?”. Şi inevitabil mă enervez foarte tare. M-ai întrebat de muzică, în pula mea.
Băi, fraţilor, sunt atât de sătul de subiectul ăsta încât am obosit până şi să mă gândesc la el. Înainte, când mă întreba cineva ceva despre manele sau doar aducea vorba de manele, mă strofocam, mă agitam, mă consumam, mă străduiam să-mi spun părerea CONTRA manele, de ce nu-mi plac, de ce nu ar trebui să placă nimănui şi alte de-astea. Acuma, dacă mă întreabă cineva ce părere am despre manele nici măcar nu mă mai stâmb. Şi nu pentru că s-a schimbat ceva în preferinţele mele (era să zic muzicale) ci pur şi simplu pentru că am obosit să-mi răcesc gura. Probabil s-au zis o grămadă de păreri pro, contra sau pseudo-contra încât cu siguranţă părerea mea de atoateştiutor nu va schimba cu nimic peisajul. Sunt alte câteva sute care au aceeaşi părere cu mine. Ce-i cu categoria „pseudo-contra”? Ştiţi voi, sunt ăia care ascultă dar nu recunosc pentru că, ce să le faci dacă „le place” manelele dar e trendi să te declari anti manele? Se dă(!) şi ei după trend. Nu intru în discuţii nici aici că s-au spus o grămadă şi despre ăştia. În general sunt ăia propăvăduiţi de toţi maneliştii cu suficient sânge în coaie sau cu insuficient IQ în creier să recunoască şi să militeze pe toate blogurile, forumurile, comentariile pe iutub sau pe trilu, sau oriunde altundeva cineva se leagă de vreun Salam sau alt „valoros”: „Lasă că ştiu că asculţi şi tu da’ nu recunoşti”. Adică, pula mea, cum să nu-ţi placă Minune sau Guţă. N-are cum, frate. E împotriva firii şi-a lui Dumnezeu. Sigur îţi place. Doar că nu ştii tu că-ţi place. Şi dacă ştii că-ţi place ţi-e ruşine să o recunoşti. Beşi în pula mea cu ţiganii tăi că-mi bruiaţi boxele cu ghiulurile voastre.
Ce m-a determinat să scriu acu’ despre manele şi să mă enervez? Câteva păreri ale unora cu privire la manele, păreri pe care le-am citit la Cabral pe forum. Da, tot de la Cabral mi se trage. Cred că i-am adus aminte că avea dezbaterea aia deschisă de acum un an şi a reîmprospătat subiectul cu un nou articol.
Zice(!) unii p-acolo, prin comentarii, că menelele provin din muzica lăutărească. Sunteţi proşti. Proşti ŞI mulţi (ceea ce mă îngrijorează). Singura conexiune logică între manea şi muzica lăutărească pe care poţi să o faci este faptul că cei care cântau muzică lăutărească cândva, acum cântă manele. Dar de aici până la a susţine că maneaua este evoluţia sau, mai degrabă, involuţia muzicii lăutăreşti e cale lungă, monşer. Manelele nu au fost cântate de lăutari prima dată. Nici măcar de ţigani. Părinţii progeniturii bastarde care pe-atunci încă nu avea nume dar va fi cunoscută mai târziu drept „manea” au fost constănţenii ăia trei insipizi care formau trupa L.A. Vă mai amintiţi melodia „Femeia„. Muie celor trei de la L.A. şi femeii lor.
Ţiganii lăutari, cântăreţi pe la nunţi şi cumetrii nu au făcut altceva decât să constate neaşteptatul şi inexplicabilul succes al melodiei şi să adopte stilul celor de la L.A.
Şi acu’ mă întreb cum a reuşit oare această mizerie de manifestare zgomotoasă să devină definitorie pentru patrimoniul muzical ROMÂNESC? Ce are atât de românesc în el de-l determină pe român să-l adopte ca şi când ar fi al lui? Nimic. Scurtă demonstraţie (pe care am făcut-o şi la Cabral pe blog, dar acum îi aduc nişte completări): E inventată de o trupă de machedoni, are ritmuri balcanice şi orientale (doar 5% sunt motive folclorice româneşti), e cântată de ţigani, cu instrumente împrumutate (când o să aud manea cântată cu buciumul sau cu fluierul, o să mă apuc de ascultat manele), iar numele este de proveninţă turcă. Maneaua era o monedă a Imperiului Otoman, care circula şi pe la noi pe vremea când Ţara Românească era raia turcească (provincie cu semi-autonomie) pentru a facilita comerţul în cadrul imperiului cu ajutorul unei monede unice. Eh, nu, Euro nu a fost prima. Nici măcar a doua. Ei bine, pe vremea aia, dacă erai în cârciumă şi o luai pe ulei şi ţi se scula ţie că vrei să-ţi cânte lăutaru’ la masă, pocneai din degete să vină ţiganu’ cu vioara şi îi ordonai: „Ia zi, bă, şi tu de-o manea”. Ca acuma la nunţi. Fără număr, fără număr, fără număr…
Deci, ce are maneaua românesc în ea? Înafară de limba torturată într-un asemenea hal că dacă ai patru clase primare şi ai trecut cum trebuie prin ele, devi rasist instant, nimic.
De-aia nu ascult io manele şi de-aia le dispreţuiesc. Nu reprezintă muzică, nu reprezintă cultură, nu reprezintă artă. Un grafitti pe un perete scorojit mă impresionează mai mult decât o manea.
Şi totuşi, unii au găsit manelelor şi o aplicaţie practică. Uitaţi aici:

P.S. Când eram ciutan mi se păreau puţin cam penibili. Acum îi regret. Erau mai vorbitori de limbă română decât suntem noi, cei care ne considerăm mai români ca ei. O lecţie de limba română, muzică şi de patriotism, prin versurile lui Grigore Vieru şi interpretarea regretaţilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici:

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

P.S.2: Spre deosebire de ce părere v-aţi făcut după ce aţi citit acest articol, nu sunt rasist şi n-am nimic cu ţiganii. Iubesc muzica ţigănească. Dar aia originală din fundul şatrei, cântată în ţigăneşte şi dansată în jurul focului cu cuţitu-n mână. Şi îi respect pentru că, în prostia voastră, v-au intoxicat cu manele întru câştigul şi bunăstarea lor. Ei – deştepţi; voi – găini.