Tag Archives: Sf. Valentin

Verona între mit şi realitate


Că tot a trecut Ştiinţificofantasticul (Sf.) Valentin şi că tot vine Dragobetele, m-am gândit să spun două vorbe despre un loc frumos şi încărcat de romantismul unui mit care a făcut să viseze generaţii întregi de îndrăgostiţi. Verona este un oraş situat în regiunea Veneto, în nordul Italiei, destul de cunoscut pentru patrimoniul său artistic şi arhitectonic, datorită căruia a devenit o destinaţie turistică dintre cele mai rafinate din punct de vedere cultural. Dintre atracţiile turistice cele mai importante se disting prin renume Arena din Verona – un amfiteatru roman construit prin sec. I d.H., Piazza (delle) Erbe – cea mai veche piaţă din Verona (vara trecută am mâncat o pizza excelentă aici la un preţ mai mic decât m-am aşteptat), Ponte di Castelvecchio – un spectacol arhitectonic şi de lumini care-ţi taie răsuflarea noaptea sau Via Mazzini – o stradă cu magazine ale unor nume din elita modei italiene şi internaţionale pentru împătimiţii shopingului de calitate.

Arena din Verona

Piazza delle Erbe

Ponte di Castelvecchio

Via Mazzini

Însă printre toate aceste destinaţii (şi altele) se distinge una care le întrece detaşat – şi cumva nemeritat – pe toate. Iar pentru asta italienii ar trebui să-i mulţumească şi să-i pupe piatra de mormânt Bardului din Avon. Pentru că, aşa cum bine ştiţi (sper), Verona este scena celei mai legendare idile din întreaga literatură universală, cea între Romeo Montangue şi Julieta Capulet. Iar datorită acestor doi frumoşi îndrăgostiţi, pe cât de morţi în respectiva piesă, pe atât de inexistenţi în realitate din păcate (sau din fericire), edificiul numit „Casa Julietei” face căruţe de bani de la turiştii veniţi din toată lumea pentru a vedea şi a face poze cu balconul de la care s-ar fi rostit cuvintele: „Romeo, ah! De ce eşti tu Romeo? / Te leapădă de nume si de tată…”. Am fost şi eu să las nişte bani pe-acolo; iată şi o poză cu mine în care, conform tradiţiei o mameleam pe Julieta. Mă rog, o reproducere în bronz de-a ei.

Eu + Julieta = Love

Nu râdeţi că nu-s obsedat. E barba care dă impresia asta. Ăăă… pardon, voiam să spun că făceau şi alţii poze cu mâna pe sânul Julietei, nu doar eu. Aşa e tradiţia acolo. Cică poartă noroc. Nu ştiu însă pe ce plan, pentru că financiar sunt încă lefter iar în dragoste… să zicem că deocamdată e ultima ţâţă pe care am atins-o. Ehm, am divagat, mă scuzaţi.
Revenind la Casa Julietei, ca să înţelegeţi cum stă treaba cu acest obiectiv turistic, haideţi să facem puţină istorie. În primul rând, traducerile numelor Montangue şi Capulet în italiană sună cam aşa: Montecchi şi Capuleti. E bine, aceste două familii chiar au existat în realitate în Verona secolelor XIII – XIV. Mai precis, Capuleti se numeau de fapt Cappelletti (Pălăriuţe). Însă similitudinea nu este deloc extraordinară având în vedere că era vorba (ca şi în piesa lui Shakespeare) de două familii de nobili, foarte influente şi foarte cunoscute chiar şi pe plan european, nu numai local. Însă similitudinile cu legendara piesă se cam opresc aici. Atât. Două nume luate din realitate. Restul detaliilor nu se mai pupă. Montecchi erau o familie de negustori ghibelini – suţinători ai Imperiului, în lupta pentru coroană, după moartea împăratului Enrico V [1125] (numele provine de la Waiblingen, reşedinţa familiei Hohenstaufen, reprezentanţii părţii imperialiste a conflictului) în rivalitate cu o altă familie veroneză, Sambonifacio, erudiţi guelfi – partea antitetică a conflictului, reprezentanţi ai Bisericii (denumirea vine de la casta Baviera şi Saxonia de Welfen [pronunţat Velfen]). Dar pe când despre conflictul lor cu familia Sambonifacio există multe referinţe istorice, izvoare care să ateste o rivalitate cu Cappelletti lipsesc cu desăvârşire. Mai mult, deşi prin vechile hrisoave s-au descoperit arborii genealogici ale ambelor familii, nu există nicăieri menţionate numele Romeo, Julieta, cum nu există nici numele Paris şi alte nume întâlnite prin opera lui Shakespeare.
„Dar casa? Ce-i cu casa? Zi-ne de casă!” vă aud aclamând. Ei bine, casa chiar a fost în proprietatea Cappellettilor, dovadă fiind emblema în formă de pălărie de pe frontispiciul imobilului. Însă evidenţe ale prezenţei familiei în Verona se opresc cam prin secolul XIV (pe vremea când şi Dante se afla tot pe-acolo, zice istoria; ca o curiozitate, acesta chiar aminteşte de cele două familii în Divina Comedie, sursă din care se bănuieşte că a preluat dramaturgul englez cele două nume). Casa trece brusc în proprietatea familiei Cappello (pălărie), devenind Hospitum al acesteia, un fel de infirmerie-internat, lucru deloc întâmplător pentru că membrii familiei Capello, conform vechilor evidenţe erau cunoscuţi ca speziari (un fel de farmacişti). Familia însă nu este o ramură descendentă din vechea castă nobiliară a Cappellettilor, cum aţi fi tentaţi să credeţi. S-a întâmplat de fapt exact pe invers. Farmaciştii şi-au luat numele de la „edificiul cu pălărie pe el”. Pe la sfârşitul secolului XV se pierde şi urma familiei Capello. Începând cu secolul XVII casa devine „han cu grajd” şi păstrează această funcţie până în secolul XIX. Nu am găsit, din păcate, nici o referinţă despre proprietari, dar se pare că stabilimentul nu se bucura de o bună reputaţie, Charles Dickens scriind chiar o notă despre calitatea jalnică a serviciilor hanului, după o vizită în 1844.
În sfârşit, imobilului îi este întrevăzut potenţialul conferit de opera shakespeariană şi începe să fie valorificat în scop turistic abia în perioada postbelică. Şi de-atunci începe şi lobby-ul permanent pe care-l fac italienii cu privire la această legendă. Au fost atât de convingători încât unii chiar au început să creadă. S-a ajuns atât de departe încât a fost adăugat celebrul balcon (inexistent iniţial în cadrul arhitectonic al edificiului) din marmuri descoperite şi aduse din alte situri arheologice care nu mai puteau fi recondiţionate. Interiorul este reprodus după un film american din 1936, a cărui scenografie a fost inspirată la rândul ei dintr-o pictură din anii ‘800 de-a lui Hayez care la rândul său s-a inspirat din celebra operă a lui Shakespeare. Cu toate astea lumea crede. Şi până la urmă e o destinaţie destul de romantică şi doar pentru faptul că şi-au dat silinţa să o realizeze cât mai credibilă posibil. În curtea interioară există şi un boutique pentru suveniruri ( în a doua poză, undeva în stânga, vizavi de balcon se vede uşa albă a magazinului).

Intrarea în Casa Julietei (arhiva personală)

Curtea interioară cu celebrul balcon (arhiva personală)

Patul Julietei (?!) (arhiva personală)

Mai trebuie amintit şi faptul că alături de Casa Julietei (şi cu acces direct din curtea acesteia) se află Teatro Stabile, din incinta căruia face parte Terasa Îndrăgostiţilor, o altă găselniţă turistică integrabilă în context. O simplă terasă pe care vara se ţin parte din spectacolele teatrului, în 2008 a fost integrată în proiectul Lovestone, care prevedea restructurarea terasei şi pavarea acesteia cu 60 000 de plăcuţe ceramice, pe fiecare dintre ele fiind gravate (la cerere şi contra cost, fireşte) numele a doi îndrăgostiţi. Terasa nu este încă terminată. Gravurile sunt puternic personalizabile, iar serviciul este oferit şi online, pe site-ul proiectului Lovestone. Mi s-a părut un cadou drăguţ şi original pentru Sf. Valentin. Îmi pare rău că nu vi l-am semnalat când trebuia (lipsă acută de timp; afecţiunea se cronicizează deci dacă suferiţi de ea, trataţi-o cât mai intempestiv). Nu este încă timpul trecut pentru Dragobete.

"Mozaicul" terasei îndrăgostiţilor

În concluzie, italienii au ştiut să profite de pe urma unei ficţiuni care a ajuns celebră în toată lumea, ficţiune a cărui autor nici măcar nu e italian. Noi de ce naiba nu putem face acelaşi lucru cu Dracula. Din contră, facem tot posibilul s-o luăm în direcţia opusă. Dacă auzim un străin vizitând Branul că se referă la edificiul respectiv cu apelativul de „Castelul lui Dracula”, strâmbăm din nas şi îi explicăm ofuscaţi care este adevărul istoric. Şi uite aşa s-a dus naibii mitul pentru care omul venise în România hăt de la el de-acasă şi primul lucru care-l va face când va ajunge înapoi este să povestească prietenilor că Dracula este o impostură.
În final, vă invit la Carmen, care nu întâmplător a publicat un film în calitate HD de o frumuseţe deosebită tot despre Verona. Singurul motiv pentru care nu-l public şi eu aici este pentru că l-a publicat ea prima. Vizionare plăcută.

(sursa: Wikipedia; sursa fotografiilor, exceptând fotografiile din arhiva personală: Wikipedia)

Şi dacă ţi-a plăcut acest articol,
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.
Reclame

Sf. Valentin i-a scris lui Moş Crăciun să-i aducă un Iepuraş de Paşte


Exact. M-am dilit şi eu ca şi juma’ de blogosferă şi o să scriu despre sărbătoarea de azi. Iniţial nu am vrut să scriu; apoi am vrut să scriu depre voi ăştia care scrieţi despre ea; apoi am citit prin blogosferă câteva păreri pro şi – evident – contra şi citindu-le pe-astea din urmă am rămas marcat de câtă ură zace în unii. La aceştia o să revin imediat, că despre ei o să fie vorba în articol. Mai întâi o să spun două vorbe despre dileala care dă în blogosferă de câte ori ne apropiem vertiginos de câte o sărbătoare de-asta puternic consumistă. Pentru Dumnezeu, de ce?!? Chiar nu se mai găsesc alte subiecte vizavi de care să vă exprimaţi o părere (im)pertinentă? Chiar a dispărut dintre noi orice urmă de inspiraţie şi de originalitate? Chiar toată blogărimea din punct ro îşi programează articolele după calendarul creştin-ortodox? Vorba unui prieten, puneţi mâna şi citiţi wikipedia. E foarte instructivă şi sigur vă vor veni şi idei mult  mai bune de pus pe blog. Vă zic la modul cel mai serios că ideea pentru următorul articol de-acolo mi-a venit. Stau de trei zile cu două taburi deschise pe wikipedia şi astăzi despre asta voiam să scriu dacă nu mă scandaliza aşa tare nebuneala asta cu sărbătorile. Nebuneală pe care nu o înţeleg. Serios, DE CE?!? DE CEEEEEEEE?!? [gesturi teatrale de sfâşiere a cămeşii şi a podoabei capilare întru impresionarea publicului înainte de a se lăsa cortina]

Actul doi:

Revenim la subiectul nostru. Din cauză de link (pe prinţipiul cauză->efect) m-am întâmplat pe blogul ăsta pe care dubioasa sa autoare (nu zvârliţi cu pietre, aşa se autointitulează dânsa)  e de-o hotărâre nestrămutată să jumulească aripile lui Cupidon şi să le servească în sânge de inimă însăgetată şi sos de usturoi de la KFC. Precum spuneam, am fost atât de marcat de indignarea tipei încât primul impuls a fost să-i las un comentariu de-ăla de ar face să crape de invidie orice troll de internet. Apoi mi-am dat seama că am mai multe chestii de spus; chestii care chiar n-ar fi încăput într-un comentariu. Aşa că o să-i răspund aici (a se citi şi articolul la care fac referire, ca să nu vorbim împreună şi să ne înţelegem separat):

Eu nu înţeleg un lucru: voi ăştia – hateri parcă vă zic nemţii  – cărora vi se pune pata pe câte un concept pe motive atât de superficiale, sunteţi pe bune? Nici nu mă obsesc să iau la rând cele zece „argumente”. Pot să le bag lejer pe toate în aceeaşi oală şi să spun că tu de fapt ai făcut [acolo] un compendiu al cocalarismului şi al piţipongelii, fără nici o legătură cu adevărata esenţă a sărbătorii. Care sărbătoare, este până la urmă despre dragoste. Crezi în dragoste? Ok, scuze, întrebare stupidă. Nu poţi întreba un hater dacă (scuză-mi cacofonia) crede în dragoste. Ai să-mi spui acum că nu ai nevoie de o zi specială pentru a-ţi manifesta dragostea. Total de acord la faza asta. Dar nu văd nimic rău în a-i dedica o zi pentru a o celebra. Sau pentru a-l celebra pe sfântul protector al dragostei între tineri, pentru că de fapt despre asta este vorba, nu despre lăbărelile consumiste pe care le-ai vomitat tu. Altfel, în aceeaşi ordine de idei, aşişderea se întâmplă şi la Crăciun, şi la Paşti, şi la orice altă mare sărbătoare (a creştinismului în mod deosebit) contaminată de lifestyle-ul consumist (care la noi a venit din vestul european, apropo, nu de la americani). Hai atunci să ne băgăm pulele în ziua de naştere a Mântuitorului pentru că şi-atunci timpanelor noastre le cresc nişte mânuţe mititele cu care îşi acoperă urechile, sătule de atâta Hruşcă şi Fuego (care, apropo, sunt ai noştri, nu mai putem da vina pe americani). Sau hai să scuipăm pe Sărbătoarea Învierii pentru că urâm iepuraşii de ciocolată.

Trebuie să şi citez un punct de mare angajament din articolul demoazelei care urăşte sărbătoarea dragostei:

6. Nici nu vine de la români, ci de la cretinii de americani care tot timpu găsesc ceva inedit pentru a „stupideniza” populaţia.
Own: Şi asta e tot sad pentru că ne pierdem din patrotism….gen. Nu că ar avea cineva notat în calendar când urmează Dragobetele sau că i-ar păsa… da’ Valentine’s day, mă băieţi?!

Unu: Că nu vine de la americani, am stabilit mai sus. Mai precis, sărbătoarea este catolică iar populaţia SUA este catolică doar în proporţie de 25% (în 2008; sursa). Vestul europei este catolic într-o proporţie mult mai mare. Nu găsesc acum nici o statistică dar dacă ar fi să mă hazardez într-o evaluare, aş zice că depăşeşte binişor 65%. Mă rog, peste asta putem trece cu vedere că, din câte înţeleg, ideile care nu sunt scrise în italic nici nu-ţi aparţin. Să trecem la

Doi: partea unde îţi asumi. Cu ce relevanţă pui tu în aceeaşi frază cuvintele „own”, „sad” şi „ne pierdem din patriotism”? Ştii, nu prea dai dovadă că ai avea o relaţie solidă cu propriul tău patritism atunci când ţie îţi put cuvinte precum „părera mea” şi „trist”.

Şi că tot vorbim de patriotism şi de americani în acelaşi context, sunt de părere că de-aia ne sunt infinit superiori nouă ca naţie, indiferent cât ne strâmbăm noi la strugurii acri. Nu credeţi? Urmăriţi filmuleţul ăsta:

Acum vă rog să-mi numiţi un singur român (înafară de Sergiu Nicolaescu) care nu ar părea cel puţin penibil atunci când ar rosti un astfel de discurs. Însă tipului din clip i se poate trece cu vederea lejer. Mai mult, vorba unui comentator de pe youtube, după un astfel de speech te-ai lua la cafteală cu Chuck Norris. Şi de ce tipul ăsta pare aproape natural dar unul de-al nostru m-ar face să mă cufuresc de râs? Pentru că ei au un cult al patriotismului; noi nu. Pentru că ei sunt învăţaţi de mici să tragă pentru un ţel comun nu să se muşte de cur.  Pentru că au simţi civic nu sunt nişte hateri antisociali care-şi varsă veninul pe unde apucă împotriva unor concepte în esenţă bune.

Serios acum, aşa cum zicea şi Ştrumfa cu eşearfă, indiferent de cât de consumistă, de chicioasă şi de meltenească ar fi sărbătoarea asta, e totuşi vorba despre iubire. Prefer să dau în diabet de la bombonele în formă de inimioră învelite în staniol roz chiloţiu decât să înghit fierea scuipată de un hater.

Acestea fiind spuse, vă invit să rămânem în aceeaşi atmosferă de sărbătoare, deoarece Carmen ne propune un Valentine’s Day cu adevărat deosebit: o poză cu o inimioară foarte sugestivă (inside rumors: o să avem parte de o săptămână întreagă plină de romantism şi culoare la ea pe blog; deci staţi pe-aproape).

Vă urez un Valentin Fericit!

Editare ulterioară: Am publicat capitolul 7 din Omega pe Cronicile Infinitului. Enjoy!


%d blogeri au apreciat asta: