Lipsă de chef de muncă, de inspirație și de căldură


Nu știu alții cum sunt, dar pe mine frigul ăsta mă cam deprimă. Îmi cam îngheață cerneala în condei iar nivelul de activitate al neuronilor este direct proporțional cu nivelul mercurului din termometre.
Apropo de clișeul ăsta cu mercurul, oare mai există termometre cu mercur înafara celor medicale?
În altă ordine de idei, e un pic dificil să scrii pe blog de la muncă. Dar și mai dificil să scrii pe blog de acasă atunci când ți-e lene și ideile ți-au plecat cu săniuța. Nici măcar weekend-ul nu a fost mai productiv în materie de inspirație. Așa că o să vă plictisesc cu ce-am mai făcut eu în ultimul timp:
Punctul unu: sunt ”propitar”. Mi-am luat un apartament prin sudul Bucureștiului. Practic. Că teoretic am buletin de Popești-Leordeni. De ce zic practic? Că practic din fața blocului meu pleacă metroul.
Punctul doi: mi-am comandat mașină de spălat de la eMag. Mare greșeală. Mi-a ajuns deteriorată. După 25 de zile de la comandă a reușit să-mi ajungă și mie o mașină de spălat funcțională. Și nu de la eMag ci de la Flanco. De la eMag aștept încă banii. Între timp au trecut 40 de zile. Sper să se termine cu bine, vă țin la curent.
Punctul trei: azi e ziua iubitei mele, drept pentru care îi urez un munte de ”lamulțani”. Te iubesc, zuzo!
Hai să ne-auzim cu bine data viitoare. Cu mai multă inspirație.


Restart


E a nu-știu-câta tentativă de revenire. Dar de data asta nu mai promit că mă mai țin. Îmi doresc să revin pentru că îmi place. Am descoperit de curând câtă plăcere îmi face să citesc chestii vechi scrise de mine și am ajuns la concluzia că scriu bine. Fără niciun fel de modestie. Scriu pe placul meu. Dacă se nimerește și pe placul altora, să fie primit. În plus, îmi face plăcere și să scriu, nu numai să citesc ceea ce scriu. Așa că iată-mă. Vreau să scriu. Și să citesc mai târziu. Și nu mai promit nimic.

Deci… bine v-am regăsit. E cineva pe-aici?


Testing


Testez. Nu mă întrebați ce. De fapt iau pulsul blogului. Credeți că mai poate fi reînviat?


2011


Pâna la urmă a fost un an bun… Am cunoscut o grămadă de oameni care mi-au influenţat viaţa şi anul ăsta; unii m-au schimbat pentru totdeauna. Am cunoscut şi fericirea dar şi disperarea (chiar de la una şi aceeaşi persoană), am iubit şi am urât, am construit şi am dărâmat, am râs şi am plâns, am urcat şi am coborât, am lutat şi am renunţat… A fost un an al schimbărilor majore, al deciziilor importante. Doar timpul va hotărâ dacă au fost cele corecte sau nu.

Făcând o medie, personal nu sunt încă bine şi mai am mult până acolo. Dar a fost oricum un an mai bun decât cel dinainte. Deci sunt pe drumul cel bun, nu?

Vă mulţumesc tuturor că aţi fost alături de mine şi că încă mai sunteţi. Prin voi sunt ceea ce sunt. Vă iubesc.

 


Punct şi de la capăt. Din nou…


Cu surprindere am constatat că nu am pierdut cheia de-aici şi am venit să şterg praful. Sunt convins că mulţi (dintre cei puţini care mai intraţi pe-aici) veţi fi surprinşi să mă citiţi iar. Şi probabil că veţi fi şi mai surprinşi când vă voi zice că sper nici să nu mă ţină mult revenirea asta. Pentru că de fiecare dată (încă de când am deschis blogul) activitatea intensă pe-aici coincidea cu câte o criză în viaţa personală. Nici revenirea asta nu face excepţie. Nu, nu vă voi da detalii. Dacă mai aveţi plăcerea să mă mai citiţi, mai treceţi din când în când. Poate mai scap câte ceva. Dar vă rog să nu fiţi prea exigenţi. A trecut aproape un an de când nu am scris. Voi fi stângaci, voi face greşeli, vă voi trata prost… Oh, pardon, asta făceam şi înainte… Dar o să-mi dau silinţa să mă îmbunătăţesc.
Bine v-am regăsit. Mi-a fost dor de voi, dar nu, nu-mi doream să revin.


Adi Voicu, cel mai tare locatar de pe Strada Ficţiunii


Am fost sâmbătă la BookFest. Nu, nu întâmplător. Ci ca să-l susţin pe Adrian Voicu care şi-a lansat (şi la Bucureşti) mega-ultra-senzaţionala carte „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”. Şi mărturisesc cu mânuţa pe miocard că a fost una dintre cele mai minunate experienţe care mi s-au întâmplat anul ăsta. În afară de faptul că minunata mea colecţie de cărţi autografate de prieteni din blogosferă a crescut ca număr, ajungând la cifra record de două volume – primul fiind superba antologie de poezii (am scris despre ea aici) a Adelei pe care o respect şi o stimez ca pe o soră mai mare şi care între timp mi-a devenit şi angajator – Săru’mâna, şefa.:mrgreen: (şi nu, nu o periez pentru că nu este cazul). Revenind, înafară de faptul că am obţinut autograful Neliniştitului, mă mai pot mândri cu o serie de succesuri şi evenimente notabile.

În primul rând omul e una dintre cele mai pitoreşti figuri pe care am avut plăcerea să le cunosc. Întâlnirea cu el a fost o experienţă extrem de plăcută, condimentată cu o grămadă de zâmbete şi de expresii tipice marca „Neliniştitu‘”. S-a bucurat sincer şi vizibil că am venit să-l susţin şi eu m-am bucurat pentru succesul lui.

Apoi, m-am simţit privilegiat să servesc o cafea cu el, la cafeneaua de deasupra standului. Mă rog, el a servit ceai negru. Nici nu are rost să vă mai spun că a fost o conversaţie mai mult decât agreabilă. Vă daţi seama şi singuri. Doar vorbim aici de Neliniştitu’. Mi-a mărturisit că a avut emoţii la cuvântarea de la lansare şi a făcut el cinste. Hehe… Un fragment din minunata cuvântare o găsiţi aici, pe blogul lui.

În al treilea rând, omul a fost parolist şi extraordinar de promt cu trimisul pozelor de la senzaţionalul eveniment. Duminică dimineaţă aveam fotografiile în mail. Mulţumesc, nenea! Eşti cel mai tare.

Şi nu în ultimul rând, mi-a zis că-s urât. Vă daţi seama? Adi Voicu mi-a zis că-s urât. Peste câţiva ani – nu mulţi, când o să intre el în panteonul clasicilor literaturii universale în viaţă, eu o să am cu ce să mă laud la prieteni, la o berică.

Frăţică, să dea Domnul să ţi se vândă cartea aşa, după cum e sufletul tău: ca pâinea caldă. Şi aştept cu nerăbdare următorul bestseller. Şi mi-ar plăcea să repetăm experienţa asta şi într-un context mai puţin formal.

Aş zice şi câte ceva despre carte. Dar prefer să-i dedic un articol separat atunci când o voi termina. Tot ce pot să divulg acum este faptul că e criminală. Atentatoare la bunăstarea abdominalilor şi masticatorilor voştri întru ruşinea sfincterelor. Adică, mai pe melteneşte o să vă doară burta şi fălcile şi o să vă căcaţi pe voi de râs. Parol.

Io-te pozele:

"Oglindă oglinjoară, cine-i cel mai urât metalist chelios şi bărbos din ţară?"

Osebita "fiţuică" apărută pe Strada Ficţiunii

Mai multe poze de la preaminunatul eveniment aici sau aici.


Sinceritate in stare de ebrietate


Sunt beat. Îngrozitor de beat. Monstruos de beat. Atât de beat încât mă mir cum de am reuşit să mă loghez ca să scriu articolul ăsta. Şi suficient de beat încât să nu-mi mai amintesc de ce m-am decis să scriu pe blog. Da’ lasă că îmi asmintesc eu.
Pentru toti cei care se întreabă pe unde am dispărut si pe unde îmi mai fac veacul (sunt convins că nu prea mulţi) sunt prin Bucureşti. Sunt bine (mersi), muncesc la o agenţie de publicitate, am nişte şefi minunaţi şi nişte colegi pe măsură. Şi deşi nu o duc pe roze am un sentiment de mulţumire, de împlinire… sentiment pe care nu l-am avut în niciodată „macaronia”.

PS: M-a sunat Rodica să vadă dacă am ajuns cu bine acasă avân în vedere starea de ebrietate avansată în care mă aflu şi când i-am spus că scriu pe blog s-a panicat să nu cumva să scriu depre ea. S-a panicat degeaba. Pentru că nu aş avea de scris despre ea decat cuvinte de laudă. E o fată extraordinară. Cine e Rodica? Cea mai minunată fostă colegă de facultate din lume. N-am link să vă dau. Deşi i-am zis de mai multe ori să-şi facă blog, n-a făcut-o încă.


RObotzi – Ep. 17 Vocaţie


Toate drepturile aparţin celor de la Creative Monkeyz. Dacă v-a plăcut acest episod vă rog să-l vizionaţi şi pe site-ul oficial.


RObotzi – Ep. 16 Grim


Toate drepturile aparţin celor de la Creative Monkeyz. Dacă v-a plăcut acest episod vă rog să-l vizionaţi şi pe site-ul oficial.


RObotzi – Ep 15 Kidnapare


Toate drepturile aparţin celor de la Creative Monkeyz. Dacă v-a plăcut acest episod vă rog să-l vizionaţi şi pe site-ul oficial.


%d blogeri au apreciat asta: