Category Archives: Amintiri

Butoane


N-am nici un chef de scris. Şi, evident, nici inspiraţie. Aşa că vă las cu câteva poze din arhiva personală de care sunt tare mândru. Sunt făcute pe un zbor Bologna – Constanţa al unei companii low cost. Vă rog să treceţi cu vederea calitatea tot low a imaginilor. Sunt făcute cu un biet telefon. Şi mă şi grăbeam pentru că nu voiam să abuzez de bunăvoinţa căpitanului care mi-a permis să fac fotografiile sau să întârzie avionul din cauza mea.

Căpitanul era belgian sau olandez, parcă. Engleza mea cu engleza lui nu prea se pupau. După ce am schimbat vreo două vorbe cu el au început să mă doară mâinile. În schimb, copilotul (asistentul de zbor? nu, asistenţi de zbor sunt numiţi în limbajul propriu domeniului stewarzii şi stewardesele; mea pulpa) era italian. Este cel din ultima poză. Cu el m-am înţeles ceva mai bine. L-am întrebat, bine înţeles, cum de nu se încurcă în toate butoanele alea. Mi-a răspuns că nu a făcut degeaba o facultate ca să înveţe ce şi cum e cu fiecare buton. Dar că sunt oricum atât de multe încât uneori mai uită şi mai apasă şi la întâmplare. Sper din tot sufletul că a glumit. Deşi e o formă de umor pe care nu îl gust.

Articolul ăsta era de fapt un pretext de a vă spune că am publicat două noi capitole la Omega (10 şi 11) fără a părea că mă laud. E tot cu un avion şi-acolo. Ceva mai meseriaş decât ăsta în care am făcut eu poze. Click pe poza cu planeta înnourată din dreapta pentru a afla despre ce e vorba.


Ţiganii şi Hollywoodul


Eram la Măcin. Doar ce coborâsem din microbuz şi ieşisem „la şosea”. Îi aşteptam pe ai mei să vină să mă ia. Şi cum stăteam io aşa cu curul pe valiză pe marginea drumului, numai ce văd că trece o căruţă ponosită trasă de un cal – vai de mama lui. În căruţa fără capră* un ţigan la vreo 14-15 ani, în picioare, ţinându-se vârtos de frâu cu o mână, în cealaltă învârtind războinic un bici cam neameninţător. Ajuns în dreptul meu, îi arde una peste coapsă murgului şi zice:
– Diiii, mă, Avatar, futu-ţi soarele mă-ti de putoare…

În altă ordine de idei, pe hamsterul soră-mi îl cheamă Cricky da’ io-i zic Tarzan că stă mai mult pe tavanul cuştii decât prin rumeguşul de jos. Voi aveţi animale cu nume ciudate?
___________
*CÁPRĂ, capre, s. f. II. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul.

PS: Am publicat capitolul 9 din Omega pe blogul literar. Da, ştiu că nu este încă weekend, dar la cererea celor 3 cititori nerăbdători am început să public mai des. Sper să fiţi în sfârşit mulţumiţi că vi se dezvăluie misterul sfârlezei. Carmen, îmi eşti datoare cu o ghiceală. O aştept pe mail. Înainte să citeşti capitolul 9.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

Merţan


Când am fost în România luna trecută, m-am întâlnit cu Bogdan, un foarte bun prieten, la o bere să mai depănăm amintiri. După bere ni s-a făcut şi foame şi ne-am gândit noi să ne luăm câte un sandviş cu şniţel în amintirea vechilor timpuri când lucram împreună ca tehnoredactori şi respectiva specialitate culinară era nelipsită din meniul zilnic. Până la urmă, kebabii ni s-au părut mai apetisanţi decât şniţelele, dar asta are mai puţină importanţă. După ce am mâncat, ne-am luat câte o cafea, să ne priască kebabii. Şi am ieşit afară că, deh, eram fumători şi în fastfood nu se fuma. Şi cum stăteam noi şi ne savuram ţigările la mesele de-afară, admirând peisajul urban şi anume pitoreasca parcare de lângă Gara Constanţa, îmi zice Bogdan:

– Uite, mă, un merţan de-ăla vreau să-mi iau.

– De care? întreb sincer interesat.

– Vezi S-classe-ul ăla negru de-acolo? îmi arată o bestie de merţan frumoasă foc şi destul de „tinerică”.

– Îl văd, îi zic cu juma de glas, privindu-l cu ochi mari şi neîncrezători. Acuma, Bogdan nu-i un coate-goale, dar nici unul care întoarce banii cu furca nu e. Îl ştiam băiat modest şi tocmai eram pregătit să-l întreb unde-i banca aia pe care a jefuit-o când el îşi continuă ideea:

– Vezi că în spatele lui e un Vito alb? De-ăla vreau să-mi iau. Duc lumânările la piaţă, aduc materiale… E o dubiţă bună.

Concluzia: confuziile se crează foarte uşor.

Apropo de lumânările lui Bogdan, aruncaţi un ochi pe blogul lui. Toate piesele expuse acolo sunt hand-made. Făcute de el. Adevărate opere de artă. Cred că pot fi nişte cadouri foarte drăguţe pentru Sfântul Valentin sau pentru 1 şi 8 martie. Eu deţin deja una. Îmi place foarte mult şi sunt foarte mândru de ea. Poate când o să fac rost de o cameră o să-i fac şi o poză să v-o arăt.

Editare ulterioară: Nu ştiu câţi dintre voi aţi observat noul banner colorat din dreapta, dar dacă nu l-aţi observat vă atrag eu atenţa acum. Vi se pregăteşte o surpriză plăcută. E pe „vine” începând cu data de 1 februarie. Staţi pe fază.


Duşmanul meu de moarte


Am primit de la Veo leapşa cu numele ăsta încă din 2010. Şi mă grăbesc s-o onorez că şi-aşa încă nu mi-a venit inspiraţia. Cică să zic cine sau care este duşmanul meu cel mai crâncen.  Apoi io am doi duşmani crânceni. Care, colac peste pupăză, mai fac şi echipă. Iar în echipă sunt redutabili. Sunt mai letali decât Jet Li în rolul lui Bond. James Bond. Cum? Jet Li n-a jucat rolul lui Bond? Păi de-aia. Le-a fost frică producătorilor să-i dea rolul.

Revenind la duşmanii mei de moarte, ei sunt lenea şi timpul. Io sunt o persoană leneşă. Se vede şi din activitatea mea pe-aici şi v-am şi spus-o, tot pe-aici, de nenumărate ori. Ei bine, lenea asta n-ar fi o problemă prea mare. Din când în când îmi mai dau câte un şut imaginar în cur să mă mobilizez, şi totul e ok. Fac ce am de făcut şi dup-aia iar am program de reproducere: mă fute o leneeeeee. Nu zic că-i bine. Nu-i bine. Dar am învăţat să trăiesc cu mine însumi, că de divorţat n-am reuşit.

Iarăşi e nasol când am chestii de făcut şi nu am timp de ele. Încerc să mă roganizez, să le programez, să le suprapun… Un stres continuu. Fumez… ehm, pardon, fumam câte două pachete pe zi când aveam perioade de-astea. E nasol să fii contra timp.

Dar cel mai nasol este să te fută lenea contra timp. Mi se întâmplă mai rar, dar mi se întâmplă şi de-astea. Şi atunci are loc un fenomen bizar: eul meu interior se agită şi bate cu pumnul în eul meu exterior ca într-o colivie de sticlă securizată şi strigă „Trezeşte-te, bă, în pula mea, că nu ai timp. Mobilizează-te, tâmpitule” dar de-afară nu se aude nimic. Exact ca în scena aia din Aliens în care Ripley şi Cassandra (parcă aşa o chema pe puştoaică) sunt încuiate într-o cameră de securglass cu o gânganie de-aia de dat muie alienă eliberată premeditat dintr-un tub de stază. Vă mai amintiţi cum rupea Ripley scaunele în sticla aia şi cum se agita în faţa camerei de supraveghere? Cam aşa face eul meu interior. Şi eu ce fac? Sting monitorul (evil laugh emoticon căruia nu-i ştiu combinaţia de caractere).

Cea mai antologică fază de genul ăsta mi s-a întâmplat chiar înainte de bac. Mai erau câteva zile până la prima probă (aia de română oral) şi să mor dacă eu aveam vreun chef de învăţat. Mă regula o lene de-aia de zile mari… potentă, taică. Cu o zi înainte de proba cu pricina m-am trezit şi eu: „Ce pula mea faci, mă? Tu mâine dai bacu’ şi în loc să înveţi, o arzi pe MTV?” Jap, jap doo palme imaginare… Şi m-am pus pe învăţat. M-a ţinut 4 ore. Ce Dumnezeu să înveţi în patru ore? Cred că reuşisem să parcurg o singură dată cam a cincea parte din toată materia. Apoi, fiind asta în 2000, cică an aniversar eminescian (150 de ani de la naşterea poetului), am trecut odată rapid şi prin materia ce ţinea de operele luceafărului. Şi am făcut bine, pupa-m-aş. Mi-a picat fix Luceafărul. Şi romanul istoric al lui Sadoveanu – care mi-a plăcut, deşi nu am citit nici unul. Am luat doar 8,50. Am recuperat la scris. Vorba aia: prost să fiu, noroc că sunt.

Dau leapşa mai departe lui Carmen (că şi-aşa nu prea scrie ea; pune doar poze şi-i păcat că e la fel de talentată la cuvinte cum e şi cu obiectivul foto), lui Bogdan (pen’că m-a amuzat snoava lui cu cei doi veterani tovarăşi de arme) şi lu’ Giana (că vreau să mă râd şi presimt io c-o să mă râd dacă scrie ea despre asta). Şi cui o mai vrea s-o preia. Aşadar, care-i duşmanul vostru de moarte? Daţi-l în gât.

Editare ulterioară: Leapşa merge şi la Pisica Roz, din cauza motivului de-l puteţi citi mai jos, în comentarii


Mouse


Să tot fie vreo 15 ani de când s-au săvârşit faptele ce urmează să vi le povestesc.
Maică-mea lucra la bancă. Fosta Banca Agricolă, netransformată în Raifaisen Bank încă (asta se întâmpla abia prin 2001 şi mama deja nu mai lucra acolo). Erau „la modă” cursurile de perfecţionare. Şi, firesc, nici mama nu a scăpat de ele. S-a înscris la un curs de utilizare a PC-ului (nu, nici ECDL nu se inventase pe-atunci; nici nu ştiu sigur dacă ieşise Windows 95, dar cred că ieşise). Instructor era una dintre puţinele persoane din urbea noastră minusculă care ştia ceva mai mult decât să aprindă PC-ul pe vremea aia – proful de info de la liceu. Mărturisesc că nici eu nu ştiam să ţin mouse-ul în mână pe-atunci. Mai avusesem eu ceva experienţe diletanstistice cu HC-urile de la Clubul Elevilor (desenam cercuri şi spirale introducând nişte comenzi copiate dint-o carte de specialitate) şi cu un PC a cărui tastatură i-o atinsesem într-o vreme când nu ştiam nici măcar înţelesul cuvântului configuraţie. Ştiu doar că nu avea mouse şi nici Windows (se utiliza prin Norton Commander) şi mă jucam primul Prince of Persia şi un joc cu tancuri cu doar 5 culori în el.
Curios nevoie mare să văd şi eu ce şi cum e cu mouse-ul ăsta – auzisem eu că e o mare invenţie tehnică revoluţionară – sub pretextul că „o aştept pe mama să mergem acasă” am intrat şi eu odată în sala de curs şi m-am aşezat cuminţel în spate. Da’mi jucau ochii în cap ca bilele la Loto în timpul extragerii. Simţurile mele erau solicitate la maxim.
În sală 6 PC-uri obosite care pe-atunci erau ultimul răcnet (cred că nişte Pentiumuri i486; da, e incredibil, eram în ’95 dar la noi procesoarele din ’89 erau vârf de top). În faţa fiecărui PC câte un cursant. Toţi trecuţi de 40 de ani. Pe vremea aia o persoană trecută de 30 de ani în faţa unui PC era ceva mai exotic decât zăpada în Sahara. Ei – cuminţi, cu mâinile la spate ca la grădiniţă, nici nu îndrăzneau să se uite la monitor, darămite să mai atingă ceva. Cred că dacă aveau o viperă cu corn pe post de mouse, ar fi fost mai curajoşi. Eu – atent la ce zicea profu’. M-am prins repede de fazele cu click, dublu click, (nu se inventase încă roata; roata de la mouse, zic), de la ics se închide fereastra (era mai greu cu deschisu’ dup-aia), etc. Îmi zic în sinea mea că nu-i mare lucru cu mouse-ul ăsta. Cel puţin în teorie. Mai urma să experimentaz şi practica. Oricum, mi se părea o îmbunătăţire. Atât Windowsul cât şi mouse-ul.
La un moment dat profu’ vine lângă una dintre cursantele din spate din spate şi îi da câteva indicaţii teoretice. Eh, şi acu’ vine practica. După îndelungi şovăieli domna cursantăl atinge în sfârşit mouse-ul cu o mână nesigură şi tremurândă. Văzând că aceasta nu mai întreprinde nimic altceva, instructorul îi zice: „Du-te cu mouse-ul aici!” şi-i indică o iconiţă pe monitor. La care tipa, foarte ascultătoare ridică mouse-ul de pe masă (n-aveau mouse paduri) şi îl pune foarte decisă pe sticla monitorului.
Abia m-am abţinut eu să nu râd. Profu’ cred că a trebuit să facă eforturi supraomeneşti să se abţină. Futu-i muma-n cur de cursor.


Classic


Cine mă cunoaşte în realitate ştie că nu sunt genul care ascultă muzică clasică decât extrem de rar (sunt de fapt un fan înfocat al metalelor). Şi nici cunoştinţe foarte vaste în materie nu am. Cu toate astea am şi eu „bucăţile” mele preferate. De Modest Mussorgsky am aflat de la un văr prin alianţă şi amic cu care am pierdut între timp legătura, dar cu care am avut şansa să locuiesc sub acelaşi acoperiş pentru o perioadă. Pe vremea aia era student la conservator; acum are în faţă o înfloritoare carieră artistică. Eu îi doresc tot binele din lume şi îl salut, în caz că intră vreodată pe-aici. Mersi, Marius, pentru toate lucrurile frumoase pe care le-am învăţat de la tine (şi nu mă refer doar la muzică).
Audiţie plăcută.

Editare ulterioară: Că tot am adus vorba de metale, aş putea să fac un playlist pe-aici cu ce ascult eu cu cea mai mare plăcere (nu numai metale). E cineva interesat? Să nu fac risărci de playere cu playlist care se embeduiesc şi în wordpress.com degeaba. 🙂


Italianul şi cartea de credit


Am fost întrebat recent de către un vechi şi bun prieten redescoperit de curând (salut Vali) dacă în timpul şederii mele în Italia, m-am simţit vreodată victima ideilor preconcepute ale macaronarilor cu privire la români. Şi mi-am adus aminte de o întâmplare întâmplată la ultimul meu loc de muncă. Eram angajat la o firmă de construcţii a cărui patron era un bătrânel (72 de ani) foarte simpatic şi de treabă. Departe de a fi ursusz (când situaţia o cerea, putea să istorisească ore în şir fără să se oprească şi fără să se repete), de obicei era tăcut. Ca şi mine de altfel. În puţinul timp în care stătea cu mine la birou (în medie 2-3 ore pe zi) abia scotea două vorbe. În rest stătea cu privirea pierdută dincolo de geamul ce dădea spre stradă, adâncit în gândurile lui. Iar eu îmi făceam treaba sau rupeam PC-ul în două cu RPG-uri, NFS, Heroes IV şi alte rahaturi de genul ăsta.
De la un timp însă, acest raport profesional perfect începu să fie tulburat de apariţia inoportună în peisaj a ginerelui bătrânului, care, pasămite, trebuia să înveţe rosturile afacerii pentru a o prelua. Se vede treaba că moşu’ meu avea gânduri de pensionare. I-or fi fost suficienţi 50 de ani în breaslă, dacă ar fi să mă iau după ce se lăuda el. Ei bine, puţoiul ăsta de giner-su, un ins tare limitat şi încuiat de felul lui mă întreabă într-o zi, în timp ce stătea lângă mine să vadă dacă am calculat bine o factură (calcula Excelul automat, boule!):
– Auzi? Da’ tu ştii să clonezi cărţi de credit?
Nu pot să vă descriu amestecul de superioritate şi ironie care i se citea pe moaca de broască atunci când m-a întrebat asta. Fără să ştiu dacă să râd sau să mă enervez (de fapt mint, mi-aş fi dorit să-i scap în cot în muie, de-ăla sănătos, care să necesite reconstrucţie facială, dar n-am făcut-o; era criză, de unde alt loc de muncă dup-aia?) îi răspund pe un ton neutru:
– Nu.
– Păi să înveţi! continuă el. Nu vezi la ştiri că toţi românii ştiu?
Nu am avut prezenţa de spirit necesară să-i spun: „Păi da, bunicu’ ştia. L-a învăţat şi pe tata. Da’ io m-am specializat în phishing. Ia verifică-ţi contul!”. Faza cea mai tare este că eu chiar ştiu să clonez cărţi de credit deşi nu am făcut-o niciodată. Dar nici asta nu am putut să i-o spun.
Oricum, în loc de epilog al poveştii, mai târziu individul a încercat să tragă pe sfoară la salariu pe un muncitor din firmă. Român de-al nostru mai tuciuriu un pic. Şi compatriotul l-a învăţat cum stă treaba cu proverbul românesc „Nu vinde castraveţi grădinarului” înfigându-i un capsator în chelie şi înfigându-l pe el într-un perete de rigips. S-a lăsat cu vreo opt copci în două locuri diferite şi cu redecorarea birourilor. Sweet retribution.


Inventivitate


Citind întâmplarea de aici, mi-am adus aminte de păţania unui amic din Măcin care a avut şi el o întâlnire de gradul zero cu un reprezentat al Legii şi al Ordinii de pe la noi. Mi s-a părut atât de amuzantă şi în acelaşi timp atât de absurdă încât ar fi păcat să nu o împărtăşesc cu voi.

Amicul ăsta al meu e instructor auto şi are o şcoală de şoferi în Măcin. Într-o zi e oprit în Brăila de către un tablagiu de-ăla de modă veche, din generaţia Postelnicu, pentru un control de rutină. Omul se dă jos din maşină, prezintă documentele pentru control, etc. Tot „tratamentul” regulamentar. Maşina poliţaiului era trasă pe partea cealaltă a drumului. Exact între două intersecţii cu treceri de pietoni, cam la o distanţă de 200 de metri de fiecare. Cum poliţaiul nu avea staţie mobilă, îi zice amicului meu să-l urmeze la maşina poliţiei pentru a-l verifica cu ajutorul staţiei din maşină. Traversează amândoi strada, ajung la maşină, garcea „îl dă prin staţie” şi primeşte răspunsul. Totul mai mult decât în regulă. Miliţianu’ se scarpină în cap, se uită la amicul meu şi-i zice:

– Bă, în bază eşti bine. Da’ io tot vreau să-ţi dau amendă. Că nu mi-am scos pârleala pe ziua de azi. Imposibil să nu te prin io cu ceva.

Amicul meu pe jumătate amuzat pe jumătate şocat:

-Hai, domnule, că nu ai cu ce să mă prinzi. M-ai verificat în bază, sunt ok, n-ai ce-mi face. Hai, dă-mi actele că mă grăbesc.

Organu’ – neînduplecat:

– Stai, mă aşa că nu ai cum să fii perfect. Trebuie să-ţi găsesc ceva. Aveai centura pusă?

– Aveam.

– Am văzut că aveai. Da’ mă gândeam că poate ai uitat.

De-odată se luminează la faţă. I s-a aprins un beculeţ:

– Gata, ştiu. Nu-ţi merg stopurile de frână.

– Merg, domnule, cum să nu meargă.

– Merg?

– Merg.

– Ia du-te şi apasă frâna să văd.

Amicu’ ăsta al meu se conformează ca să nu mai piardă timpul cu gâlceava, sperând că după ce îi demonstrează că este „în regulament”, poliţaiul îi va da liber. Ştia cu siguranţă că stopurile îi merg, doar era maşina de la Şcoală, cu care făcea orele de condus, pusă la punct în cel mai mic detaliu. Traversează sigur pe el strada, urcă în maşină, apasă pe frână… Organul strigă de pe partea cealaltă a străzii:

– Da, mă, merg. Vino-napoi!

Traversează omul înapoi şi îl găseşe pe garcea scriind în blocul de procese verbale.

– Ce faci, domnule?

– Cum ce fac? Îţi dau amendă.

– Păi de ce? Ai zis că merg stopurile. Sunt în regulă.

– Păi maşina e în regulă. Da’ tu ai traversat prin loc nepermis. De două ori. Ţi-am zis că găsesc eu ceva să-ţi dau amendă? Hai, semnează aici!

Nu-i aşa că vă simţiţi în siguranţă cu astfel de oameni a căror unic scop este să ne protejeze de hoţii, înşelăciuni, abuzuri şi alte activităţi ilegale?

PS: În ată ordine de idei (sau, dacă vreţi, în aceeaşi ordine; oricum n-are legătură cu ce-am scris mai sus) o să încep azi să public pe blogul literar o poveste mai lungă, la care ţin foarte mult. Şi mă bate gândul să o dezvolt într-un roman. Doar că încă nu mă simt suficient de evoluat literar încât să îndrăznesc să mă cred în stare să scriu un roman. Aşa că, daţi un click pe poza aia de sus din dreapta şi rămâneţi pe-aproape. Vreau să-mi spuneţi ce părere aveţi când o să public suficient de mult din ea cât să vă faceţi o părere.


Belu. Sau cum am spus io lecţia perfect da’ m-am ales cu un 4 (patru)


Categorie nouă: amintiri din… tinereţile mele. Începând din perioada intrauterină (din spusele altora) şi până acum 2 minute.

Îi povesteam zilele trecute Alexandrei una din întâmplările amuzante din liceu. Şi m-am gândit să v-o povestesc şi vouă.

Măcinenii veseli, vi-l mai amintiţi pe Belu? Pentru toţi ceilalţi, Belu era profesor de Filosofie şi Economie (şi naiba ştie ce mai preda el) la singurul liceu din Măcin. Era deja bătrân pe vremea aia. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte. Belu nu era numele lui, dar foarte mulţi credeau contrariul. Era atât de puternică această convingere că mulţi habar n-avea cum îl cheamă cu adevărat. Eu nici acum nu ştiu. Aşa… Omu ăsta avea o serie de caracteristici care-l făceau o figură cu adevărat deosebită în liceu (şi în toată urbea). În primul rând era albinos. Gura lumii zice că ar fi suferit un şoc în tinereţe când şi-a văzut soţia şi fiica călcate de tren (unii zic că doar soţia) şi atunci a albit brusc. Habar n-am care-i adevărul. Cert e că decolorarea irisului cumulată cu vârsta înaintată a rezultat într-un deficit de vedere foarte sever. Adică omu’ era orb ca o cârtiţă. Deşi nu lăsa se se vadă asta când îl vedeai pe stradă sau pe holurile liceului (cred că se orienta ca liliecii) în anumite activităţi nu mai putea să-şi ascundă handicapul. De pildă era nevoit să-şi lipească la propriu nasul de pagina catalogului pentru a reuşi să citească sau să treacă o notă. Binenţeles că noi, ca bravi liceeni, am şi început să profităm din plin de asta. Deşi moşu’ încerca din răsputeri să ne ţină piept compensând cu auzul şi mirosul, nu făcea faţă. Eram prea mulţi, prea nebuni şi prea ingenioşi.

Aşa că au început să apară, firesc, activităţi specifice orelor cu Belu: fumatul în clasă, la geam în ultima bancă (dacă nu simţea profu’ fumul; câte jumătăţi de ţigară fumau oamenii de serviciu de pe urma noastră…), juma’ de clasă absentă (la biliard la barul din apropiere) dar prezentă toată clasa pe catalog, copiatul în nesimţire la extemporale (foarte rare că era conştient şi el săracu’ că-s inutile), ieşitul tiptil din clasă dacă erai norcos să te asculte la începutul orei şi ate plictiseai, etc.

De-acu începe naraţiunea:

Într-o zi frumoasă de primăvară, numai bună de un biliard, înainte de ora de Filosofie (exact, cu Belu) mă îmbie unu la o bilă.

– Nu merg mă, că n-am notă, tre’ să m-asculte. Ăsta:

– Bine. Io plec. Am notă. Dacă e, mă dai şi pe mine prezent.

Avea notă, îl durea în pix. Pleacă. Io rămân. Mă uitam pe geam şi oftam după biliard şi ziua frumoasă de afară. Intră profu’, face prezenţa. Toată lumea prezentă, binenţeles. Io am spus prezent şi în locul ăluia. Vremea ascultatului… Frunzăreşte Belu catalogul cât îl frunzăreşte şi se hotărăşte: Eiub Narcis. Dobitocu’ de-a plecat la biliard şi io l-am dat prezent. Acu’ ce dracu’ fac? Îmi venea să-i zic lu’ profu’: „Vezi, chiorule, că ăla are notă!”. Secundele treceau, profu’ aştepta, toţi ochii colegilor aţintiţi spre mine… Hmmm… dacă profu’ nu s-a prins când l-am dat prezent pe dobitoc, înseamnă că nu-l ştie bine nici după voce, îmi spun. Aşa că îmi fac curaj mă ridic şi zic lecţia în locul ăluia. Impecabil. Doar îmi învăţasem că ştiam că n-am notă.

– Stai jos, 10. Binenţeles că în momentul în care trece nota vede şi nota precedentă: Aaaa… uite, aveai notă (nota mea: morţii mă-tii de chior). Acu’ poate nu mai vii la ore că ai două note…

Gata. Am scăpat. Îmi rămâne Narcis dator cu un tir de bere. Mă aşez. Savurez momentul de calm de după furtună. Oftez uşurat. Mă relaxez. În clasă – linişte. Doi tâmpiţi fumau în spate şi se hlizeau daţi pe silent la nişte gagici de-afară. De-odată vocea lu’ profu’:

– Bucur Victor.

Instinctul a fost să sar în picioare. Belu continua ascultatul şi acu’ se vede treaba că a fost mai atent să vadă cine are deja notă. În fracţiunea de secundă imediat următoare mi-am dat seama: „Acu’ zece secunde eram Eiub Narcis, nu pot să fiu Bucur. Că chioru’ aude bine. Mă recunoaşte după voce. Vaisămbagpula!”. Mă uit prin clasă să văd cine a mai rămas la oră mai răsărit cu notele. Îl văd pe Ismet în faţa mea şi îmi aduc aminte vag că p-ăsta la ascultat deja cu o săptămână în urmă. Nu-mi surâdea ideea asta dar nu prea aveam alternative. Avea note bunicele (foarte isteţ dar nu se omora cu învăţatul). Mă uit cu subânţeles la el. El ridică din umeri. Mă încrunt la el. El face o faţă de genul: „Ok, dacă insişti…” şi se ridică în picioare. Părea relaxat. Mă relaxez şi eu. Profu aude mişcare şi îşi mută privirile (de formă) spre el. Scurt moment de tăcere şi de panică, după care turcul deschide gura:

– Dom profesor, nu mi-am învăţat pentru astăzi.

Futu-ţi morţii mă-tii! Mi-am luat 4.


%d blogeri au apreciat asta: