Uneori mai sunt întrebat ce muzică ascult. Ca un om cu o vastă cultură muzicală ce mă consider, răspunsul meu e mereu acelaşi: ascult orice fel de muzică. La acest răspuns sunt unii care fac ochii mari şi, inevitabil, pun următoarea întrebare: „Şi manele?”. Şi inevitabil mă enervez foarte tare. M-ai întrebat de muzică, în pula mea.
Băi, fraţilor, sunt atât de sătul de subiectul ăsta încât am obosit până şi să mă gândesc la el. Înainte, când mă întreba cineva ceva despre manele sau doar aducea vorba de manele, mă strofocam, mă agitam, mă consumam, mă străduiam să-mi spun părerea CONTRA manele, de ce nu-mi plac, de ce nu ar trebui să placă nimănui şi alte de-astea. Acuma, dacă mă întreabă cineva ce părere am despre manele nici măcar nu mă mai stâmb. Şi nu pentru că s-a schimbat ceva în preferinţele mele (era să zic muzicale) ci pur şi simplu pentru că am obosit să-mi răcesc gura. Probabil s-au zis o grămadă de păreri pro, contra sau pseudo-contra încât cu siguranţă părerea mea de atoateştiutor nu va schimba cu nimic peisajul. Sunt alte câteva sute care au aceeaşi părere cu mine. Ce-i cu categoria „pseudo-contra”? Ştiţi voi, sunt ăia care ascultă dar nu recunosc pentru că, ce să le faci dacă „le place” manelele dar e trendi să te declari anti manele? Se dă(!) şi ei după trend. Nu intru în discuţii nici aici că s-au spus o grămadă şi despre ăştia. În general sunt ăia propăvăduiţi de toţi maneliştii cu suficient sânge în coaie sau cu insuficient IQ în creier să recunoască şi să militeze pe toate blogurile, forumurile, comentariile pe iutub sau pe trilu, sau oriunde altundeva cineva se leagă de vreun Salam sau alt „valoros”: „Lasă că ştiu că asculţi şi tu da’ nu recunoşti”. Adică, pula mea, cum să nu-ţi placă Minune sau Guţă. N-are cum, frate. E împotriva firii şi-a lui Dumnezeu. Sigur îţi place. Doar că nu ştii tu că-ţi place. Şi dacă ştii că-ţi place ţi-e ruşine să o recunoşti. Beşi în pula mea cu ţiganii tăi că-mi bruiaţi boxele cu ghiulurile voastre.
Ce m-a determinat să scriu acu’ despre manele şi să mă enervez? Câteva păreri ale unora cu privire la manele, păreri pe care le-am citit la Cabral pe forum. Da, tot de la Cabral mi se trage. Cred că i-am adus aminte că avea dezbaterea aia deschisă de acum un an şi a reîmprospătat subiectul cu un nou articol.
Zice(!) unii p-acolo, prin comentarii, că menelele provin din muzica lăutărească. Sunteţi proşti. Proşti ŞI mulţi (ceea ce mă îngrijorează). Singura conexiune logică între manea şi muzica lăutărească pe care poţi să o faci este faptul că cei care cântau muzică lăutărească cândva, acum cântă manele. Dar de aici până la a susţine că maneaua este evoluţia sau, mai degrabă, involuţia muzicii lăutăreşti e cale lungă, monşer. Manelele nu au fost cântate de lăutari prima dată. Nici măcar de ţigani. Părinţii progeniturii bastarde care pe-atunci încă nu avea nume dar va fi cunoscută mai târziu drept „manea” au fost constănţenii ăia trei insipizi care formau trupa L.A. Vă mai amintiţi melodia „Femeia„. Muie celor trei de la L.A. şi femeii lor.
Ţiganii lăutari, cântăreţi pe la nunţi şi cumetrii nu au făcut altceva decât să constate neaşteptatul şi inexplicabilul succes al melodiei şi să adopte stilul celor de la L.A.
Şi acu’ mă întreb cum a reuşit oare această mizerie de manifestare zgomotoasă să devină definitorie pentru patrimoniul muzical ROMÂNESC? Ce are atât de românesc în el de-l determină pe român să-l adopte ca şi când ar fi al lui? Nimic. Scurtă demonstraţie (pe care am făcut-o şi la Cabral pe blog, dar acum îi aduc nişte completări): E inventată de o trupă de machedoni, are ritmuri balcanice şi orientale (doar 5% sunt motive folclorice româneşti), e cântată de ţigani, cu instrumente împrumutate (când o să aud manea cântată cu buciumul sau cu fluierul, o să mă apuc de ascultat manele), iar numele este de proveninţă turcă. Maneaua era o monedă a Imperiului Otoman, care circula şi pe la noi pe vremea când Ţara Românească era raia turcească (provincie cu semi-autonomie) pentru a facilita comerţul în cadrul imperiului cu ajutorul unei monede unice. Eh, nu, Euro nu a fost prima. Nici măcar a doua. Ei bine, pe vremea aia, dacă erai în cârciumă şi o luai pe ulei şi ţi se scula ţie că vrei să-ţi cânte lăutaru’ la masă, pocneai din degete să vină ţiganu’ cu vioara şi îi ordonai: „Ia zi, bă, şi tu de-o manea”. Ca acuma la nunţi. Fără număr, fără număr, fără număr…
Deci, ce are maneaua românesc în ea? Înafară de limba torturată într-un asemenea hal că dacă ai patru clase primare şi ai trecut cum trebuie prin ele, devi rasist instant, nimic.
De-aia nu ascult io manele şi de-aia le dispreţuiesc. Nu reprezintă muzică, nu reprezintă cultură, nu reprezintă artă. Un grafitti pe un perete scorojit mă impresionează mai mult decât o manea.
Şi totuşi, unii au găsit manelelor şi o aplicaţie practică. Uitaţi aici:
P.S. Când eram ciutan mi se păreau puţin cam penibili. Acum îi regret. Erau mai vorbitori de limbă română decât suntem noi, cei care ne considerăm mai români ca ei. O lecţie de limba română, muzică şi de patriotism, prin versurile lui Grigore Vieru şi interpretarea regretaţilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici:
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
P.S.2: Spre deosebire de ce părere v-aţi făcut după ce aţi citit acest articol, nu sunt rasist şi n-am nimic cu ţiganii. Iubesc muzica ţigănească. Dar aia originală din fundul şatrei, cântată în ţigăneşte şi dansată în jurul focului cu cuţitu-n mână. Şi îi respect pentru că, în prostia voastră, v-au intoxicat cu manele întru câştigul şi bunăstarea lor. Ei – deştepţi; voi – găini.