Tag Archives: proză arhiscurtă

AutoPArtret – etapa 6


O altă etapă, acelaşi concurs şi din nou lipsa de timp al lui Victor. 😀 În cea de-a şasea etapă, Călin Hera ne-a propus să scriem despre un defect, tonul autoironic fiind soluţia de a rezolva această problemă delicată. Aşadar, un vot, dacă se poate. Pe acesta precum şi pe restul PA-urilor din concursul din această etapă le puteţi citi acolo unde se votează. Adică AICI.

Lenea e cucoană mare…

Mi-e lene…

– Ţi-ai făcut ordine în casă?

Întrebarea asta mă descumpăneşte mereu. Mama mi-aruncă o căutătură critică peste ramele subţiri ale ochelarilor, dându-mi de înţeles că întrebarea nu este retorică. Aşteaptă un răspuns. Ridic din umeri:

– Nu. Fac sâmbătă.

Sâmbătă îmi evaluez sarcinile: trebuie să scriu pe bloguri, să-mi fac curăţenie în pc pentru că în 300 de giga de hard disk nu mai am loc să pun o melodie, să mai lucrez ceva în fotoşop. Ah, da, şi să-mi fac ordine-n casă…

Dar mi-e lene.


AutoPArtret – etapa 5


De data acesta, Victor participă la concursul iniţiat de Călin Hera, doar din plăcerea jocului. Chiar dacă nu participă la votare, din cauza nerespectării numărului de caractere, PA-ul se află printre preferatele mele. Dacă doriţi să votaţi alte PA-uri înscrise la concurs, o puteţi face AICI.

Împotriva instinctului

– Îl iubeşti?
– Nu-i treaba ta.
Era treaba mea. Nu pentru că aş fi fost gelos, deşi gelozia îmi sfâşia sufletul în acel moment. Îi citeam în ochii ce fixau dalele trotuarului, neîndrăznind să mă privească, multe sentimente contradictorii: jenă, milă, dorinţa de a scăpa de prezenţa mea stânjenitoare, resemnare… O uram şi o iubeam în aceaşi timp. Şi aveam nevoie să ştiu că va fi fericită. Deşi partea diavolească din mine şi-ar fi dorit ca ea să regrete cândva decizia luată. De obicei nu se întâmplă asta. Nu ştiu dacă eu am luat decizia corectă. Am luat-o în schimb pe cea pe care mi-a dictat-o sufletul, deşi fiecare fibră din trupul meu tremura ca în sevraj doar la gândul absenţei ei.
Din dragoste pentru ea, am lăsat-o să plece.


AutoPArtret – etapa 4


Cum dintr-o acută lipsă de timp, aşa cum v-a şi anunţat deja, va păşi mai rar pe acest blog, voi încerca să aduc în prim plan PA-ul pe care Victor l-a scris pentru a patra etapă a concursului AutoPArtret iniţiat de către Călin Hera. Aşadar, un vot, dacă se poate. Pe acesta precum şi pe restul PA-urilor din concursul din această etapă le puteţi citi acolo unde se votează. Adică AICI.

De Veneto

Ar trebui să vorbesc despre oraşul în care locuiesc. În 500 şi ceva de semne!?! Dar mie nu-mi place oraşul în care locuiesc. Şi, mai rău, nici n-aş putea să scriu de ce nu-mi place, măcar. Pentru că este un oraş anost, banal, fără istorie, neinteresant… În ciuda faptului ca e situat la o aruncătură de băţ de Venezia, oraşul Carnavalului, unul dintre cele mai fascinante şi mai seducătoare oraşe ale lumii.
Data viitoare voi trişa. Voi scrie despre dragostea mea, Roma. Cu ea nu dau greş. Niciodată.


AutoPArtret – etapa 3


Am ajuns la a treia etapă a concursului AutoPArtret iniţiat de către Călin Hera. Eu particip cu textul de mai jos. Aşadar, un vot, dacă se poate. De data asta puteţi pune 5 bife înainte de a apăsa pe btonul de votare aşadar, ca de obicei, fac aceleaşi recomandări: aromele tomnatice ale mirodeniilor din răţoiul pe varză a lui Carmen („Dulce răzbunare„) şi parfumul mediteranean al scoicilor şi al vinului alb al lui Bogdan („Pasta alle vongole„). Pe ambele precum şi pe restul PA-urilor din concurs în această etapă le puteţi citi acolo unde se votează. Adică aici.

Mititei

– Care-i faza?
Vasi se uita consternat la meniu.
– Habar n-am, zic, dar e de dat la ziar.
Uitaserăm de soarele toropitor, de nisipul şi de sarea care ne pişca pielea. Râdeam amândoi în hohote, la umbra terasei.
– Vă servesc cu ceva?
– Da, un mic şi doi mici mici, zic eu, chicotind.
– Şi eu un mic mare şi-un mic, optează şi Vasi, cu lacrimi în ochi.
– Nu mai avem mici mici, nici mici mari, răspunde chelnerul, vizibil deranjat de faptul că facem mişto de meniul lui.
– Atunci câte doi mici de fiecare.
Chelnerul se îndepărtează, demn. Eu fac o poză la meniu.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

AutoPArtret – etapa 2


Etapa a doua a concursului de proză arhiscurtă AutoPArtret organizată de Călin a intrat în faza de vot. Şi evident (altfel nu mai exista articolul de faţă) am participat şi eu cu textul de mai jos. Şi la fel ca la etapa precedentă puteţi să votaţi 4 PA-uri. Aşadar, ca de obicei, înafară de PA-ul meu – „Ursu”, îi mai recomand şi pe cei doi concurenţi cei mai dragi mie: Carmen – cu „Click şi fugi” şi Bogdan (pe care-l felicit pentru câştigarea primei etape) – cu „Poveste de grădină„. Al patrulea vot îl puteţi da cui vreţi voi, mai ales că în această etapă toate PA-urile fără excepţie sunt extraordinare. Dacă nu credeţi, aruncaţi un ochi peste ele, aici. Votarea se întâmplă aici.

Ursu

Prin negura amintirilor se conturează silueta sa brună și blănoasă. Era uriaș. Sau cel puțin așa îl vedeam eu din perspectiva celor maxim 40 de centimetri înălțime conferiți de primele tentative reușite dar nesigure de poziție bipedă. Nesigure și mai ales efemere. Pentru că in secunda doi eu eram deja întins pe spate în zăpada, prea strâns înfășurat în broboada de lâna pentru a mai schița vreun gest iar Ursu era cu labele dinainte pe pieptul meu, lingându-mă de zor pe față. Îmi amintesc și acum râsul meu molipsitor și sincer. Mă gădila.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

AutoPArtret – etapa 1


Călin a organizat un nou concurs de PA-uri (proză arhiscurtă). Exact, particip şi am nevoie de voturile voastre. Aşa că intraţi aici şi votaţi cu „Ana ştie ce vrea”. Puteţi bifa 4 PA-uri înainte de a da click pe butonul „Votează” aşa că eu vă recomand şi „Scrisoare” a lui Carmen şi „Lumină” a lui Bogdan. Mai jos puteţi citi PA-ul cu care particip eu. Restul PA-urilor în concurs le puteţi citi aici.

Ana ştie ce vrea

Eu: Da, am, dar nu e instalat.
Ana: shi nu il instalezi?
Eu: Dacă ţii neapărat… Dar o să dureze ceva timp…
Ana: ashtept

Zece minute de trudă, trei erori de Windows şi tot atâtea înjurături la adresa unui oarecare Bill Gates mai târziu:
Eu: Gata. Sau cel puţin aşa cred.
Ana: ia să văd…

Ana is watching your webcam.
Ana: mai ridico putzin
Ana: eshti… brunet
Eu: Da. Şi ce e rău în asta?

După alte zece minute de silenzio stampa din partea ei:
BUZZ!!!
Eu: Hello! Mai eşti acolo?
Ana is offline.
Blestemate fie webcam-urile.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

PA-ul de la miezul nopţii


Paşii săi răsună ameninţători în urma mea. Aleile întunecate şi murdare ale oraşului devin claustrofobic de strâmte. Iar eu nu reuşesc să mă mai mişc. Exact ca într-un vis în care nu poţi să alergi. Mă lipesc cu spatele de stâlpul unui felinar şi închid ochii. E foarte aproape. Îi simt respiraţia caldă, mirosind a putred pe faţă. Horcăie ca o creatură de coşmar… Vis? Coşmar? Da! asta trebuie să fie. Visez. Încurajat de faptul că nu se întâmplă nimic, deschid ochii şi… îmi întinde bâta groasă cât un copac, zicând:
– Te-am prins. Acum e rândul tău.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

PAveste fără sfârşit – Medieval story. Capitolul 15


În caz că sunteţi noi pe blogul de faţă şi nu ştiţi despre ce este vorba în proiectul „PAveste fără sfârşit”, aruncaţi un ochi aici. Reamintesc că oricine doreşte să participe la povestea noastră este bine venit. Însă recomand cu căldură citirea regulamentului cu atenţie. Aşa cum anunţam la LePetitPrince pe blog, eu trebuie să vin cu continuarea. Iată întreaga poveste (cu PA-ul meu la sfârşit):

Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.

Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Realism amar (de Laura Driha)
Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”

Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
– Cum crezi că ? înghiți în sec

O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cat si-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
„Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, „trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Plecarea (de Carmen Negoiţă)
Arkana se plimba de la o căruţă la alta. Întârzierea celor doi îi accentuau temerile. Cu cât soarele se ascundea dincolo de linia orizontului, cu atât frigul punea stăpânire pe acel tărâm al nimănui. Trecu pe la fiecare căruţă şi verifică dacă toţi copiii sunt bine. Dincolo de umbrele ce se întindeau tot mai misterioase, se auzi urletul unui lup. „Arkana, plecăm. Agenţii Vaticanului sunt aproape. Fiecare să treacă la câte o căruţă”, se auzi din noapte glasul lui Magister. Era fericită să-i revadă, însă prezenţa femeii o înfurie de-a binelea.

Scutierul (de Bogdan Onin)
Era cea de-a treia iarnă de când Patrick – în realitate scutierul lui Sir Edward – acceptase să se alăture misiunii secrete a lordului său. Știa că protejarea tânărului prinț era o sarcină extrem de importantă de vreme ce le fusese încredințată chiar de Rege. Lordul nu mai fusese așa de furios de multă vreme și nici nu era de mirare, după ce auzise că agenții papistași erau pe urmele lor. Cineva trădase! Dar cine, de vreme ce erau atât de puțini cei ce știau adevărul. Nici măcar copilul nu știa de fapt cât de important era pentru Regat!

Noapte de nepătruns (de LePetitPrince)
I se parea ca linistea din jur ii apasa pe ganduri de parca ar fi vrut sa-i impinga afara din minte intrebarile fara raspuns, si, tocmai cand se pregatea sa le risipeasca cu o lovitura de spada ca pe un dusman ivit pe nepusa masa, auzi dinspre padure:
– Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele…
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.

Legături de sânge (de Victor Bucur)
Magister se întoarse către lizieră:
– Poate că vorbele mele te-au rănit, dar au trecut trei ani de-atunci. Dă-ţi puţină pace.
– Pace? O voi avea atunci când mucosul nu va mai avea suflare, răspunse vocea din beznă.
– Atunci nu o vei avea cât voi trăi eu. Tu vei continua să-ţi trimiţi asasinii incompetenţi, cu pofte necurate, robe şi mătănii iar eu voi continua să-i ucid. Şi nu uita, dragă vere, că binecuvântarea şi aurul papei nu vor mai cumpăra răbdarea poporului pentru mult timp. Zilele pe tron îţi sunt numărate. Curând Anglia îşi va cunoaşte suveranul.

Editare ulterioară: injineru’ a publicat deja o continuare. O puteţi citi aici.

Ar mai fi interesaţi să participe: Ada PavelAdelaAltcerseninAndreiStropi de sufletBogdanCaiusCammelyCarmencitaCati LupaşcuCellaCristian DimaCristian LisandruCălin HeraDan din MaramuresDoina Popescu, EsqvilynFlavius ObeadăFloUngureanuG1b2i3GabitzuGabriela ElenaGabriela IlieşGabriela NeaguGeanina LisandruGeocerGianaIoan UscaLady ALaura DrihaLee DeeLoraLuMelamiMirela PeteRedsky2010Se-cretSimion CristianSorina IvaşcuTeo NegurăTurist ClujanDan (aceleaşi pinguri furate de la Carmen, cu mici adăugiri)


PAveste fără sfârşit – Medieval story. Cap. 11


În caz că sunteţi noi pe blogul de faţă şi nu ştiţi despre ce este vorba în proiectul „PAveste fără sfârşit”, aruncaţi un ochi aici. Reamintesc că oricine doreşte să participe la povestea noastră este bine venit. Însă recomand cu căldură citirea regulamentului cu atenţie. Aşa cum anunţam la Injineru’ pe blog, eu trebuie să vin cu continuarea. Iată întreaga poveste (cu PA-ul meu la sfârşit):
Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.

Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Realism amar (de Laura Driha)
Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”

Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
– Cum crezi că ? înghiți în sec

O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cat si-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
„Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, „trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Ar mai fi interesaţi să participe: Ada PavelAdelaAltcerseninAna CazacuAndreiStropi de sufletBogdanCaiusCammelyCarmenCati LupaşcuCellaCristian DimaCristian LisandruCălin HeraDan din MaramuresDoina PopescuFlavius ObeadăFloUngureanuG1b2i3GabitzuGabriela ElenaGabriela IlieşGabriela NeaguGeanina LisandruGeocerGianaIoan UscaLady ALaura DrihaLee DeeLoraLuMelamiMirela PeteNicePaul GaborRedsky2010Se-cretSimion CristianSorina IvaşcuTeo NegurăTurist ClujanDan (pingurile sunt cu copy/paste de la Carmen, din lipsă de timp; pe unii din voi nu vă cunosc, dar dacă domnişoara Negoiţă zice că aţi putea fi interesaţi, eu am deplină încredere în ea; îmi cer scuze pentru deranj şi vă urez un An Nou mai bun)


Revelaţia


– Eşti pregătit să asişti la execuţie, sire? îl abordă distantă, soţia sa. Era aşezată în faţa oglinzii. I se citea încordarea în poziţia umerilor.
Judecătorul se aşeză în genunchi la picioarele ei, îi luă mâinile într-ale sale şi spuse:
– Am avut un vis. Anna şi Nasir erau executaţi iar sângele lor se amesteca pe eşafod.
Chipul bătrân dar încă splendid al contesei se crispă.
– Nu era nici măcar o diferenţă de tonalitate în culoarea sângelui, continuă el. Acum am înţeles. Nu contează ce nume îi dăm lui Dumnezeu, toţi Îl iubim cu aceeaşi patimă. O să pun să fie eliberaţi amândoi.
Contesa răsuflă uşurată. Fiica lor era liberă.

Notă: Acest PA- reprezintă capitolul final din experimentul PA-istic început în joacă la care am participat împreună cu Bogdan şi Carmen, experiment de care vă vărbeam şi aici. Am hotărât de comun acord să-l ducem la un deznodământ pentru că dorim să trecem la faza a doua a proiectului nostru, şi anume o „PAveste fără sfârşit”, o versiune îmbunătăţită, la o scară mai largă, cu reguli bine puse la punct şi – ţin să subliniez – deschis oricui va dori să participe. De altfel, nerăbdătorul de Bogdan a demarat deja; primul episod îl puteţi citi aici. Staţi pe fază pentru lansarea oficială (cu regulament and stuff). Mai jos o să redau integral întreaga poveste ce tocmai s-a încheiat:

Dreptatea (de Bogdan Onin)
„Hai, misca!” Gardianul il impinse catre usa de lumina, decupata parca, in intunericul coridorului boltit. Nu fusese rau cu el, doar distant si rece. Chiar daca l-a ascultat in ultimele zile, si-ar fi dorit sa poata vorbi cu cineva care sa aiba ceva simtaminte. Ca cineva sa vada ca se caia pentru uciderea ei. Acum, era prea tarziu. “Jus gladii” – dreptatea spadei – asta il astepta acum. Zambi, caci soarta avea ironia ei. Fusese si el printre cei care cerusera ca orasului sa-i fie acordat acest drept. Spera ca lama sa fie bine ascutita.

Preţul libertăţii 1 (de Carmen Negoiţă)
Bătrânul avea acum ocazia să se răzbune pe cel ce-i ucisese fiica. Strânsese în el prea multă furie ca să-i mai pese de anii cruzi ai tânărului ce-şi aştepta tăcut sentinţa. Ochii senini ai criminalului îl indignau. Nu înţelegea cum putea să aibă conştiinţa împăcată, cum nu tremura un muşchi pe faţa lui de frica morţii. Tânărul îl privi zâmbind. Se uită la lumea adunată căutând chipul drag. O găsi ascunsă într-un colţ plângând. Oare de ce libertatea era atât de scumpă? Îi înscenase moartea ca s-o scape. Era viaţa lui pentru libertatea ei.

Până când moartea ne va despărţi… Şi chiar şi după (de Victor Bucur)
„La ce-mi foloseşte libertatea dacă nu o pot trăi alături de omul iubit?” gândi, privind prin vălul lacrimilor eşafodul iubitului său. Plătea cu viaţa lui pentru libertatea ei. Nu putea tolera asta.
– Opriţi-vă! strigă din mulţime, descoperinsu-şi chipul. E nevinovat, nu sunt moartă. A fost doar o înscenare.
Chipul judecătorului, bătrânul ei tată, părea mortificat.
– Nevinovat? întrebă, şocat de trădarea fiicei. Oh, nu, amândoi sunteţi vinovaţi. Ai ales un păgân insultând credinţa propriului tău neam? Atunci urmează-l în faţa gâdelui.

fără titlu (de Carmen Negoiţă)
– E fiica ta! strigă indignat tânărul. Ce fel de om şi-ar putea trimite la moarte propria fiică?
La semnul judecătorului, cele două gărzi se îndreptară spre Anna. Fata nu opuse nicio rezistenţă, lăsându-se trasă cu brutalitate până în mijlocul sălii. Era mult prea şocată de decizia tatălui ei. Îşi apucă iubitul de braţ în încercarea de a-şi regăsi puterea. Murmurul mulţimii contrariată de gestul fetei spori furia judecătorului.
– Mâine să fie pregătit eşafodul pentru păgân. Iar ea îşi va trăi viaţa austeră în abaţia fortificată din Kells.

Revelaţia (de Victor Bucur)
– Eşti pregătit să asişti la execuţie, sire? îl abordă distantă, soţia sa. Era aşezată în faţa oglinzii. I se citea încordarea în poziţia umerilor.
Judecătorul se aşeză în genunchi la picioarele ei, îi luă mâinile într-ale sale şi spuse:
– Am avut un vis. Anna şi Nasir erau executaţi iar sângele lor se amesteca pe eşafod.
Chipul bătrân dar încă splendid al contesei se crispă.
– Nu era nici măcar o diferenţă de tonalitate în culoarea sângelui, continuă el. Acum am înţeles. Nu contează ce nume îi dăm lui Dumnezeu, toţi Îl iubim cu aceeaşi patimă. O să pun să fie eliberaţi amândoi.
Contesa răsuflă uşurată. Fiica lor era liberă.

PS: Carmen şi Bogdan, sper să fiţi mulţumiţi. Nu numai că nu am omorât-o pe Anna, dar l-am lăsat în viaţă şi pe Nasir (acum are şi el nume; care, apropo, înseamnă „salvatorul”).


%d blogeri au apreciat asta: