Tag Archives: Italia

Excursie în Alto Adige organizată de Asociaţia „Ştefan cel Mare” din Portogruaro


Când am primit invitaţia de a participa la o excursie organizată de o asociaţie a românilor în Italia, iniţial am fost foarte sceptic. Mă aşteptam, în baza experienţelor precedente, la multă gălăgie, limbaj neaoş şi multe manele. Am strâmbat instinctiv din nas dar, în lipsa altor activităţi cu care să-mi umplu timpul respectiv, am acceptat. Şi bine am făcut. Pentru că am fost plăcut surprins de evenimentele petrecute.

Aventura a început duminică, 12 decembrie, la ora 7 dimineaţa, în autogara din Portogruaro. Iniţiativa aparţine asociaţiei românilor locale, Associazione Culturale Romena „Ştefan cel Mare”, condusă de băcăuanul Ioan Antal. La primul peron al autogării două autocare aşteptau momentul îmbarcării unei mulţimi destul de pestriţe: copii, adolescenţi, persoane la prima sau la a doua tinereţe, accente româneşti diferite, limba română cu un grad mai mic sau mai mare de contaminare cu termeni italieni şi moţăiala apatică din cauza frigului tăios şi a orei matinale în zi de duminică. Zăresc prin mulţime un acordeon, o tobă şi o tamburină şi ridic o sprânceană. Sper în sinea mea să nu nimerească în acelaşi autocar cu mine sau măcar ca posesorilor lor să le fie la fel de somn cum îmi e mie şi să nu fie loviţi de inspiraţii melomane.

Comunitatea românească din Portogruaro între criza financiară şi tradiţiile de Crăciun

Răsuflu uşurat când văd că, în momentul îmbarcării, dl. Antal îi direcţionează ferm: „Voi mergeţi în autocarul cu tineri”. Mă încearcă însă şi un uşor regret: la cei treizeci de ani ai mei, eu nu mai sunt apt pentru autocarul sus numit. Mă îmbarc spăşit în autocarul „pentru pensionari” (n.a.). După ce organizatorii s-au asigurat că nu a rămas nimeni în urmă, ne punem în mişcare. Dl. preşedinte ne anunţă itinerariul excursiei: prima escală avea să fie „Il Vilaggio di Natale” din Bussolengo, provincia Verona, urmând apoi să ne îndreptăm spre litoralul lacului Garda şi să poposim într-o cochetă staţiune – Bardolino – pentru câteva ore; după care urma să parcurgem întreaga coastă de est a lacului până la punctul final al excursiei noastre, localitatea Arco, obiectivul nostru fiind „Il mercato di Natale”, un târg de obiecte artizanale specifice Crăciunului, aşa cum îi zice şi numele. Drumul a fost relativ scurt. Printre colindele lui Fuego şi aţipirile matinale, am ajuns, pe nesimţite, la prima destinaţie. După un maraton de shoping de exact două ore în Bussolengo, spiritele s-au mai dezmorţit şi pe drumul spre al doilea popas au început să se înfiripe conversaţiile. Am fost plăcut surprins să constat că românii din Italia (cel puţin cei din zona Portogruaro) nu sunt preocupaţi numai de locuri de muncă, recesiune financiară şi probleme birocratice specifice imigranţilor. S-a vorbit mult de planuri de viitor, reţete de prăjituri, nepoţei, şi tradiţii de Crăciun şi mai puţin de consulate, paşapoarte expirate şi locuri de muncă „la fix”.
Ajunşi în Bardolino, ni s-a dat iar liber la cutreierat. Tot două ore. De data asta într-un ritm mai relaxant, activităţle fiind cu totul altele decât slalomul contra timp printre standurile din „Villago di Natale”: plimbări relaxante pe faleza de pe malul lacului, picnicuri pe băncuţe, cu sendvişuri aduse de-acasă, hrănitul raţelor şi al lebedelor şi, nu în ultimul rând, o mulţime de fotografii, amintiri de trimis celor rămaşi „acasă”. Odată îmbarcaţi din nou în autocare, pornim către destinaţia finală a excursiei noastre, târgul de articole specifice Crăciunului din Arco.

Spectacol public cu cântece de Crăciun şi nu numai, în piaţă la Arco

Deja voia bună era la ea acasă în ambele autocare, mai ales în cel cu „melomanii” de care vă vorbeam mai sus. Dar, deşi soarele ne-a onorat cu prezenţa aproape toată ziua, buna dispoziţie şi puţinele beri băute de unii conaţionali nu prea reuşeau să invingă frigul din Arco. Aşa că, odată ajunşi printre tarabele cu jucării de lemn, produse culinare specifice zonei şi decoraţiuni artizanale de brad, o parte din tovarăşii mei de drum au făcut ceea ce ar face oricare alţi 12 români, strânşi la un loc de diferite împrejurări şi animaţi de spiritul bahic, pentru a învinge frigul: şi-au scos instrumentele şi au început să cânte colinde şi cântece populare şi să danseze. Spectacolul ad-hoc a adunat o mulţime de italieni curioşi. Ba chiar unii au început să bată din palme în ritmul muzicii. La un moment dat, zona respectivă devenise impracticabilă datorită mulţimii adunate pentru a asista la spcteacol. Şi trebuie să recunosc că a fost un spectacol frumos. La sfârşit s-a lăsat cu aplauze furtunoase.
Pe drumul de întoarcere mă mai aştepta o surpriză: un caraoke colectiv pe muzică pupulară românească, cu versurile proiectate pe televizoarele din autocar. Păcat că oboseala începuse să-şi spună cuvântul iar entuziasmul îi părăsise pe mulţi dintre noi. Plăcut surprins de evenimentele de peste zi, l-am abordat pe dl. Antal, preşedintele asociaţiei „Ştefan cel Mare”, pentru a afla mai multe informaţii despre activităţile organizaţiei.

„Urmărim promovarea valorilor noastre pe plan local, valorificând potenţialul celor de-aici, din sânul comunităţii…”

Ioan Antal este originar din Bacău. La cei 34 de ani ai săi este licenţiat în Teologie Catolică la Strasbourg (Franţa), dar în Italia lucrează ca asistent socio-sanitar. A înfiinţat Asociaţia culturală română „Ştefan cel Mare” în 2009 cu scopul precis de promova valorile culturale româneşti în această zonă, în raport cu elementele culturale autohtone, pentru că, mi-a declarat domnia sa, „nu vom ajunge niciodată la un grad satisfăcător de integrare, fără să cunoaştem cultura, tradiţiile şi obiceiurile locale. De asemenea, eu şi colaboratorii mei din cadrul asociaţiei (Larissa Nesru, Florentina Dochia şi Sergiu Macovei – n.a.) am încercat să descoperim şi să valorificăm talentele pe care le avem în sânul comunităţii şi am mizat mai puţin pe aducerea de artişti deja consacraţi din ţară, aşa cum fac alte asociaţii. Astfel, evenimentele pe care le organizăm noi au mai mult caracter de petrecere cu cântece şi jocuri tradiţionale, decât de spectacol.” Se referea, probabil la talente precum doamna Ioana Ştefănuţ – o voce de excepţie şi la Ciprian Curcan – un tânăr organist. Pe ambii am avut plăcerea să-i ascult pe un DVD difuzat în autocar, filmat cu ocazia uneia dintre petrecerile de care vorbea domnia sa. Printre evenimentele deja „tradiţionale” oranizate de asociaţie an de an sunt Sărbătoarea Femeii (8 martie) şi sărbătoarea Copiii de azi, copiii de mâine (1 iunie), dar nu lipsesc nici alte activităţi şi evenimente, cum a fost excursia la Monte Santo Lussari din iunie anul acesta.
Rezumând această zi de duminică în cuvinte puţine, aş putea să zic că a fost o experienţă relaxantă şi educativă. Şi, lucru deloc de ignorat, nu am auzit o singură notă de manea pe parcursul întregii zile. Datorită eforturile lui Ioan Antal şi a colaboratorilor săi, românii din zona Portogruaro au ocazia să se întâlnească, se se distreze, să se relaxeze, să înveţe câte ceva dar, mai presus de toate, au o identitate în cadrul cultural local: Associazione Culturale Romena „Ştefan cel Mare”.

Notă: Am scris acest articol pentru publicaţia diasporicească Actualitatea românească. Puteţi citi articolul şi mai jos, aşa cum a apărut în susnumita revistă. Slide-ul care urmează a fost realizat de către Carmen (mulţumesc Carmen) cu fotografiile făcute de mine în excursia respectivă. Mai jos de el aveţi şi itinerarul excursiei cu cele 3 popasuri.

Prima parte a articolului la pag. 12
A doua parte a articolului la pag. 8
Anunțuri

Veneţia aşa cum (poate) nu o ştiţi


M-am gândit de multe ori la fascinaţia pe care acest oraş o manifestă asupra oamenilor. Şi e oarecum îndreptăţită. Nu are cum să nu te fascineze unicitatea acestui loc. Şi nu mă refer doar la specificul Veneţiei, cel pe care aproape toată lumea îl ştie*, cel care i-a dat numele de Oraşul Apelor ci şi la toate micile particularităţi care derivă din această caracteristică principală.
Puţini ştiu însă că Veneţia are şi câteva caracteristici mai puţin frumoase, caracteristici de care află abia când ajunge acolo şi se loveşte de ele. Eu mi-am propus să vă dezvălui cinci motive pentru care ar trebui să vă gândiţi de două ori înainte de a vă alege Veneţia ca destinaţie pentru o vacanţă de neuitat. Pentru că de neuitat oricum o să fie indiferent dacă veţi ţine sau nu seamă de sfaturile mele. Şi atrag atenţia că nu am spus „cinci motive pentru care să nu alegeţi Veneţia” pentru că totuşi, aceste cinci caracteristici nu ar trebui să vă împiedice să vizitaţi măcar odată în viaţă acest oraş minunat, să vă lăsaţi fascinaţi de canalele sale, de modul în care oamenii au reuşit să se adapteze şi să convieţuiască în aceste condiţii atât de ieşite din comun, de arhitectura sa, de podurile sale, de romanticele gondole, de cântecele gondolierilor, de Carnaval, de Festivalul de Film, de oameni, de cultură şi, de ce nu, de arta culinară a zonei, atât de particulară. Şi toate astea sunt doar o mică parte din fascinaţia Veneţiei. Nu mi-ar ajunge o săptămână să vorbesc despre acest loc iar modestul meu bagaj de cuvinte şi capacitatea mea limitată de a mă juca cu ele tot nu ar reuşi să reflecte frumuseţea acestui loc în deplina sa măreţie. Aşadar, cele ce urmează nu au nicidecum rolul de a vă face să vă răzgândiţi să vizitaţi acest oraş ci numai de a vă pregăti pentru ceea ce aţi putea găsi aici şi de a vă determina să ţineţi cont de anumite chestii de care nici o agenţie sau pliant turistic nu vă vorbeşte.

Gondolele
O vacanţă în Veneţia fără o tură cu gondola, este ca o vizită la Vatican fără a urca pe cupolă. Adică… se poate foarte bine şi fără, dar ar fi păcat. Ceea ce mulţi nu ştiu, dar toţi bănuiesc este faptul că sunt scumpe. Costă o căciulă de parale. Plecând de la 150 euro/oră, în extrasezon, dacă te ţii dârz şi negociezi la sânge. Dar dacă nenea gondolierul te-a mirosit că eşti pentru prima dată pe-acolo şi habar n-ai pe ce lume te afli, ai „şansa” să scoţi din portofel chiar şi 300 de euro ca să vezi cum arată podul Rialto şi pe dedesubt. Şi repet, asta în extrasezon. Din cauza asta veţi vedea că majoritatea gondolelor care mişună pe canale sunt pline ochi. Oamenii urcă în grupuri, pentru a împărţi costul. Mai ales asiaticii. Probabil pentru ei unicul scop al unei plimbări cu gonola este acela de a face poze. Nu contează atmosfera, nu contează compania. Veţi vedea gondole cu câte 5-6 pitici galbeni cu ochii migdalaţi, toţi – dar absolut toţi – cu câte un aparat ultimul răcnet de înmagazinat amintiri.

Eu zic că nu merită. Cum nu merită să te plimbi nici singur, de altfel. Recomandat exclusiv pentru o plimbare cu consoarta. Fiţi pregătiţi moral pentru negocieri la sânge, evitaţi staţiile din apropierea marilor atracţii turistice (Piazza San Marco, Rialto) şi documentaţi-vă în prealabil asupra traseului. Dacă este pe înserate, traseul are mai puţină importanţă dar emoţiile vor fi amplificate. Merită s-o faceţi odată, în ciuda costului ridicat.

Gunoaiele

Ca orice oraş turistic, în timpul sezonului, mai ales la ore de vârf, Veneţia e înecată de gunoaie. Deci înarmaţi-vă cu răbdare şi acordaţi atenţie suplimentară cadrelor fotografiilor. Nu mai detaliez acest aspect. Este o problemă cu care se confruntă orice oraş, cu atât mai mult unul în care sezonul turistic durează 10 luni pe an. Se poate evita programând vacanţa în extrasezon. Deci dacă pentru voi reprezintă o problemă majoră este exclus un sejur în timpul Carnavalului (februarie), în timpul Festivalului de Film (septembrie) şi în lunile de vârf de sezon (iunie – iulie).

Mirosul
Eh, da, gunoaie + apă = miros mult mai pregnant decât prin alte locuri. Mai ales vara. Mai mult decât gunoaiele, e apa cea care pute aici. Pentru că e apă lagunară. Adică ritmul de reînnoire cu apă de mare sau cu apă aluvionară este foarte mic şi are loc cu precădere în timpul mareelor. Deci în cea mai mare parte a timpului, apa de pe canale e apă stătută, încălzită de soare şi în ea se deversează şi o mare parte din apele menajere, având în vedere că un număr apreciabil de clădiri vechi, unele chiar de pe timpul lui Marco Polo, nu sunt deservite de moderna infrastructură de canalizări de care beneficiază doar anumite imobile din partea turistică a oraşului.

Fenomenul de „apă înaltă”
Nici nu ştiu dacă există această expresie în limba română. Am tradus pur şi simplu expresia italiană „acqua alta”, expresie care defineşte un fenomen particular ce are loc în nordul Mării Adriatice. Este, poate, cel mai puţin cunoscut aspect al Veneţiei şi, probabil, cel mai neplăcut. Constă practic în inundarea unei părţi considerabile a oraşului. Mai bine de jumătate în timpul mareelor excepţionale (peste 140 de cm înălţime). Piazza San Marco e cel mai jos punct al oraşului şi deci se inundă prima.

Grup de turişti în Piazza San Marco

Fenomenul este rezultatul unei conjuncţii de alte fenomene şi circumstanţe cum ar fi refluxul, forma particulară de dreptunghi a mării adriatice şi fenomenele meteorologice (vântul Scirocco, vânt cald care pleacă din Sahara, adună vaporii de apă de desupra Mediteranei şi îi condensează sub formă de ploi când se întâlneşte cu masele de aer alpine din nordul Adriaticii). Şi se întâmplă în ficare lună în timpul sezonului rece, cu manifestări record în noiembrie şi decembrie. Dacă te nimereşti pe-acolo în timpul apei înalte, nu ai cum s-o eviţi.

Deşi localnicii sunt obişnuiţi şi se iau măsuri de precauţie cum ar fi schelele suspendate deasupra apei şi comercializarea masivă a pantalonilor cu cizme (chestiile alea de şi le pun pescarii ca să stea în apă până la brâu fără să se ude la cur; nu cred că există o denumire specifică pentru acest obiect de vestimentaţie), dacă nu eşti de-al locului, nu ai cum să ieşi din casă/hotel fără să-ţi intre apă în galoşi. Cel mai neplăcut este că toate tâmpeniile care plutesc în mod obişnuit prin canale, vor pluti în jurul tău.

Început de «apă înaltă» în Piazza San Marco.
O gura de canalizare inundă piaţa cu apă din subterane

Recomand cu căldură să evitaţi un sejur în astfel de condiţii, mai ales dacă nu aveţi de gând să staţi mult. Poate dura de la 12 ore (durata totală a mareei astronomice) până la 2 zile în perioadele mai ploioase. Dacă nu vă permiteţi un sejur în timpul sezonului cald, e bine să vă interesaţi din timp asupra prognozelor. Google e un prieten de nădejde în acest sens.

Umezeala

E inutil să mai vorbesc de ea. Cu atâta apă în jur şi cu inundaţiile specifice timp de 6 luni pe an, este imposibil să nu se fi infiltrat peste tot. Vă loviţi de ea cu precădere în camerele de hotel dacă alegeţi unul mai economic. Insistaţi asupra acestui aspect la agenţia de voiaj la care apelaţi. Nu e deloc plăcut să dormi într-un miros perpetuu de mucegai. Vă mai poate afecta în mod direct în timpul sezonului cald, când umiditatea din aer poate ajunge chiar şi la 100%.

În speranţa că ce am scris mai sus vă poate fi de folos pentru a vă organiza o vacanţă cu cât mai puţine surprize neplăcute, daţi un BUZZ când ajungeţi pe-aici. Fac cinste c-o bere.
__________________

*(cel pe care aproape toată lumea îl ştie) – discuţie cu un fost prieten, pe când eram încă în ţară:
el: Şi ai tăi unde stau în Italia?
eu: Lângă Veneţia.
el: Oraşu’ ăla cu apă?
eu: Da, mă. Care altul?
el: Ce ştiu eu?… (scurtă ezitare) Şi oraşu’ ăsta e în Italia?

Share


M-am întors! Da’ nu ştiu cât mă ţine.


Da, m-am întors. Nu mă întrebaţi unde am fost. Aş putea să vă bag scuza cu învăţatul dar adevărul e că am dat examenul acum o lună. Şi oricum nu l-am luat deşi chiar am învăţat. Motivul pentru care nu am mai scris nu-l ştiu nici eu. Aveam nevoie de o pauză. Nu îmi mai găseam inspiraţia pentru a scrie aici. Şi nici nu îmi mai aducea nici o satisfacţie. Şi ar mai fi un fapt care a contribuit. Şi deşi nu vreau să recuosc că şi ăsta a fost un motiv, o s-o fac, deoarece cred că e un pas corect spre reabilitare. Dap, reabilitare. Pen’că mă apucasem de un rahat de joc. Genul mmorpg. Da, exact, genul WoW, Lineage, Metin, etc. Genul care crează o afurisită de dependenţă. Dar cum sunt un recidivist, de data asta am scăpat mai repede. Prima dată mi-au trebuit doi ani să mă las de unul.

În altă ordine de idei, m-am hotărât să reiau blogul (şi probabil că o să-l resuscitez şi pe cel literar) din mai multe motive. În primul rând cred că merită să-i mai dau o şansă. În al doilea rând pentru că au fost persoane care mi-au cerut-o. Sper că nu i-am dezamăgit prea mult cu absenţa mea. În al treilea ând pentru că pierdusem contactul cu blogosfera în care am cunoscut persoane cu adevărat interesante şi cu care merită să reiau legătura. În al patrulea rând pentru că mă plictiseam. Şi în al cincilea rând pentru motivul despre care o să vă scriu în continuare.

Aşadar, pe postul de televiziune italian Rai1, există o emisiune – concurs muzical cu şi pentru copii, pe numele ei „Ti lascio una canzone” (Îţi las un cântec). Anul ăsta a ajuns la a patra ediţie. Emisiunea se difusează în fiecare miercuri seara la 22:10 (ora României). Partea interesantă – cel puţin din punctul meu de vedere – abia acum urmează. Unul dintre plozii concurenţi de-acolo e de-al nostru. Mai precis o fată de 12 ani – Mădălina Lefter, care din câte am înţeles nu e chiar necunoscută publicului din România. Puştoaica are o voce extraordinară şi deja a luat un avans considerabil în faţa celorlalţi concurenţi, având deja 4 premii câştigate în cele cinci etape de până acum (2 premii din partea juriului şi două din partea publicului de-acasă). În seara asta urmează etapa a şasea iar eu îi voi ţine pumnii şi o voi vota. Dacă întâmplător intră pe-aici şi alţi români rezidenţi în Italia, îi rog să facă la fel.

Asta e piesa cu care Mădălina a câştigat etapa de săptămâna trecută (premiul din partea publicului). Interpretarea e magistrală. Mie personal îmi place mult mai mult decât originalul:

Ceea ce e şi mai interesant este faptul că pe un post de televiziune al trustului concurent – Canale5 de la Mediaset – există o altă emisiune-concurs – „Io canto” (Eu cânt) – aproape identică cu cea de pe Rai1. Nu e de mirare, având în vedere că regizorul Roberto Cenci e cel care a inventat conceptul şi a regizat pentru multă vreme „Ti lascio una canzone” înainte să plece la Mediaset şi să demareze proiectul „Io canto”. Dar nu despre asta vroiam să vă vorbesc ci despre faptul că şi aici avem o concurentă la fel de talentată. Andreea Olariu are 14 ani şi este din Constanţa. Nici ea nu este necunoscută publicului din România. La o căutare pe google am găsit suficiente referinţe despre ea cât să-mi dau seama că este un adevărat talent. Despre ea a scris şi colegul Tashy cu ceva timp în urmă. Cu ocazia asta îl rog să dea mai departe ştirea şi să adunăm cât mai mulţi suporteri. Emisiunea ese difuzată în fiecare vineri la 22:10 (ora României). Până acum Andreea a reuşit să smulgă publicului italian 2 premii în patru etape. Melodia care urmează este cea cu care Andreea a câştigat etapa de debut a ediţiei din acest an:

Având în vedere cele de mai sus, fac un apel tuturor românilor din Italia (care trec întâmplător pe-aici) să ne unim şi să le susţinem pe cele două talente, să arătâm Peninsulei că românii nu sunt plămădiţi numai din aluat rânced, că putem fi mai buni decât ei chiar în domeniile în care ei sunt cei mai buni. Ştiu că pentru mulţi din voi cauza nu merită preţul unui SMS, că sunteţi aici pentru alte scopuri cum ar fi un viitor mai bun pentru voi sau pentru copiii voştri. Dar luaţi în calcul şi faptul că reabilitarea imaginii noastre ca naţiune în ochii italienilor e parte integrantă dintr-un viitor mai bun aici, pentru noi cei din diasporă. Susţineţi-le pentru că merită un viitor mai bun şi pentru că merităm o imagine mai bună.


SENZAŢIONAL: Hack made in Romania pe site-ul ziarului La Stampa


Luaţi de vă informaţi de la jurnalistul din mine. Can Can şi Libertatea şi Zoso sunt pitici.
E în curs un atac informatic made in Romania asupra siteurilor a două dintre cele mai prestigioase publicaţii naţionale din Italia, şi anume cotidianul La Stampa şi Corriere della Sera. Cele două ziare au fost şi sunt principalele instrumente ale inflaţiei capitalului de imagine a românilor din Italia. In special prin asocierea românilor cu ţiganii, idee pe care o „pompează” neîncetat în opinia publică prin articolele rasiste la limita legalităţii şi prin fotografiile irelevante, de cele mai multe ori imagini de arhivă cu cerşetori de etnie romă care nu au nici o legătură cu faptele relatate în articole, fapte ai căror protagonişti sunt cetăţeni români. Intervenţiile cititorilor prin comentariile la articolele sus-amintite, petiţiile online sau scrise, bilingve sau nu, protestele oficiale ale asociaţiilor nu au dus la nici un rezultat. Ei şi-au văzut mai departe de activitatea lor mizerabilă de defăimare. Până acum. De fapt, după cum mi-a semnalat Cristi, până ieri. Google zice că subdomeniile http://tuttoaffari.lastampa.it/index.html şi http://citymusiclab.city.corriere.it/eventi/ sunt aşa cum vedeţi în imaginea de mai jos de pe 30 apr 2010 03:14:47 GMT.

În sfârşit cineva a luat atitudine. Îşi spun Romanian National Security (Securitatea Naţională Română) şi sunt un grup de hackeri naţionalişti porniţi împotriva atacurilor presei occidentale la imaginea poporului român. După cum vedeţi, gestul are impact vizual, simbol naţionalist, uşor extremist, aşa cum îi şade bine unei astfel de acţiuni şi chiar o coloană sonoră sugestivă, foarte bine aleasă: Balada lui Ciprian Porumbescu.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Părerea mea este că, trecând peste greşelile gramaticale (oricum italienii nu le vor percepe), intenţia este lăudabilă. Pentru că împotriva rasismului şi xenofobiei italienilor nu putem lupta decât cu arme extreme. Mesajul este scurt, la obiect, fără insulte şi şi fără injurii. Şi în faţa unui astfel de gest nu-mi rămâne decât să mă ridic, să aplaud şi să zic: „Bravo RNS! Oricine aţi fi.”
La ora la care scriu articolul (1 mai, 00:30) mesajul încă se afla acolo. Ceea ce mai adaugă o „calitate” la caracterul italian colectiv: sunt praf la internet. Ce mi se pare şi mai ciudat este că după aproape 24 de ore nici o publicaţie sau post TV nu s-a sesizat cu privire la acest fapt. Ceea ce mă face să mă gândesc că cei de la RNS au fost cam blânzi. Poate un atac o idee mai agresiv stârnea valurile cuvenite şi atrăgea atenţia meritată din partea mass media.

Completare ulterioară (1 Mai, 11:25): A treia ţintă a hackerilor în presa italiană a fost trustul naţional RAI. Dar nu au lovit în site-ul principal ci în două site-uri afiliate. Pe unul din ele mesajul este încă acolo: http://mirrorturk.com/deface_mirror/?id=150377. Pe cealaltă pagină deja au luat măsuri. Deci se pare că RAI se mobilizează mai repede


Jurnalism „deontologic” la broscari


Tre’ să scriu repede, acu’, cât sunt fierbinte. Chestiunea e de-acum 30 de secunde. Grupajul de ştiri de la ora 13:00.

Deci. Am zis deci. O ştire cu români. Eh da, au făcut-o lată iar dar deja e obişnuinţă şi pe-aici şi pe la noi. Un puşti de 17 ani cu unchi-su într-un furgon; puştiu’ la volan deci fără permis la volan şi pe lângă asta şi puţin băut; unchiul proprietar al furgonului deci vinovatul moral al incidentului. Puştiu’ o calcă, intră în depăşire şi face poc frontal cu o mşină de pe contrasens, omorând un „tată de famile” şi bâgând în spital soţia şi fetiţa de vârstă şcolară. Materialul era amplu, bine punctat în defavoarea românilor şi întru amplificarea dramei (just de altfel) familie victimei. Nimic nou sub soare. E atât de inutil să dezbat aspectul ăsta încât cred că deja am ocupat prea mult spaţiu ca să-l povestesc.

Dar, şi aici vroiam să ajung, imediat dup-aia intră un alt material. Un senegalez sau gen e împuşcat de un carabinier (membru al corpului miliar de ordine) că o ardea pusher pe stradă. Ce m-a enervat pe mine la culme este că înafară de faptul că materialul a fost deosebit de scurt, a mai fost şi prezentat într-un mod vag şi absolut absurd. Cică după o urmărire cu maşinile ca-n filme (sengalezii erau doi şi carabinierii erau în civil) la un moment dat „din pistolul unui carabinier pleacă glonţul blestemat care-l ucide pe senegalez pe loc”.

Mă, da’ cum pula mea? Zic, CUM PULA MEA?!? A plecat glonţu’ din pistol… Să-mi bag pula… aşa de capul lui, nu? Avea o voinţă a lui şi înclinaţii rasiale, ca să parafrazez un prieten. A zis: „Eu plec, îmi bag pula. Aici în pistolu ăsta e naşpa, e frig. Mă duc în senegalezul ăla că pare mai cald chiar dacă e mai negru ca pistolu'” şi-a plecat. Iniţial am crezul că mă uit la vreun film SF. Nu mi-a venit să cred.

Şi în final, zic eu, cu drama familiei senegalezului cum rămâne? Nici o vorbă, nici măcar o aluzie? I-a durut în pulă. Singurul lucru care-i preocupa era faptul că celălalt senegalez scăpase şi că forţele de ordine sunt în continuare pe urmele lui.

P.S. Da, e totuşi mai bine în Italia. Nu intru în detalii.

Editare ulterioară: Mihai mi-a atras atenţia în comentariu (şi bine a făcut) că am omis să spun următorul aspect: conaţionalii aia doi după ce au comis-o au şi fugit de la locul accidentului, fiind prinşi mai târziu în gara Termini, încercând să se scape. Cer scuze tuturor pentru omisiunea (involuntară, vă rog să mă credeţi) de informaţii cruciale. Nu era oricum intenţia mea de-ai elogia pe-ai noştri. Pe mine m-a deranjat atitudinea macaronarilor vizavi de al doilea subiect.


%d blogeri au apreciat asta: