Ce lularu’ meu?…


[Partea I]

Articol lung cu şi despre mine. Pentru că a început să mă lase memoria şi pentru că dintotdeauna am fost pasionat de gadgeturi IT, GSM, audio&video şi alte de-astea (mult mai pasionat decât mi-aş permite din punct de vedere material) deşi din articolele acestui blog nu am lăsat până acum să se vadă asta, m-am gândit să fac o trecere în revistă a telefoanelor pe care le-am deţinut până acum. Plus câteva cuvinte despre fiecare. Să rămână pentru posteritate. Aşadar, unii (majoritatea) s-ar putea să se plictisească la articolul de faţă. Dar mi-am amintit că blogul ăsta, acum un an şi ceva l-am făcut pentru sufleţelul meu, nu pentru trafic. Dacă ceea ce scriu eu s-ar putea să mai intereseaze pe două-trei persoane, mă declar mulţumit.

Aşadar, călătoria mea prin meandrele tehnologiei GSM a început în toamna lui ’99. Eram ultimul an de liceu. Tocmai mă transferasem dintr-un orăşel mic în care celularele erau încă mai exotice decât zăpada în Sahara în Constanţa, ditamai muniţipiul, plin de fiţe. Şi evident de celulare. În clasa mea erau 32 de elevi. Doar doi nu aveau celular. Unul din ei, evident, eram eu. Başca că trei sferturi din cei care avea nu deţineau şi credit sau sunau pe stilul celor trei secunde netaxabile (vă mai amintiţi promoţia celor de la Connex?). Era perioada de glorie a modelelor Nokia 5110 şi Bosch Com 509 (zis şi Adidas, datorită dispunerii celor trei taste de sus). Cele mai rezistente telefoane făcute vreodată. Se juca fotbal cu ele prin clasă. La propriu. Începuseră să scoată timid capul pe piaţă Mitsubishi (scotea primul telefon cu vibraţii de pe la noi), Alcatel şi Sony (primul telefon cu display în culori; doar patru, şi alea fără nuanţe; cunoscătorii poate îşi mai amintesc de ele, singurele telefoane cu rotiţă laterală cu care scrollai prin meniu şi clickai pentru a accesa). De remarcat că din cinci producători amintiţi mai sus, 3 nu mai există pe piaţa mobilelor, dar sunt bine mersi şi-acum. Ei bine, primul meu mobil, în contextul vremii respective a fost un

Alcatel One Touch Easy

Alcatel One Touch Easy

Fix aşa arăta telefonul. Exact aceeaşi culoare ca cel din poza de mai sus. Avea faţa transparentă şi se lumina în verde ca un brad de Crăciun când apăsam o tastă. Printre chestiile tari pe care le avea (pentru vremea aia) era faptul că, la nevoie, îi puteai scoate acumulatorul din lăcaşul de pe capac şi îl puteai înlocui rapid cu trei banale baterii AAA. O caracteristică extrem de utilă şi de practică. E drept că bateriile alea 3 nu durau decât o zi, dar era o măsură în caz de urgenţă. Mi-a fost foarte utilă într-o excursie neprevăzută la Sinaia când, din cauză că nu-mi luasem încărcătorul, telefonul meu s-a hrănit timp de trei zile cu simple baterii de 1,5 volţi. Printre altele, se zvonea că telefonul mai are şi un antiradar care nu ştiu ce bubă îi făcea telefonului dacă era folosit în mod îndelungat. Dar asta era un fel de funcţie ascunsă la care aveai acces cu un anume cod. Eu nu am încercat-o niciodată. Nu aveam permis (nici acum nu am) şi nu am avut nevoie de ea. Oricum, mie îmi mirosea a legendă metropolitană aşa cum îmi miroase şi acum.
Telefonul a rezistat cu stoicism vreo 2 ani şi a sfârşit de defect iremediabil şi ireparabil pe la începutul lui 2002. Fix într-o perioadă în care aveam mai mare nevoie de el. Organizam o clătorie pe termen lung peste hotare, cu documente, împuterniciri şi alte căcaturi de-astea birocratice şi aveam nevoie imperativă să fiu celularizat. Aşa că un prieten mi-a împrumutat un celular. Unul de care te puteai lipsi în perioada aia. Ruşinea acestei liste .

Nokia 1011

Nokia 1011

Este atât de ruşinos încât nici gsmarena.com nu-l listează. Datează din ’92 şi este primul celular GSM comercial din lume. Nu ştiu cum să vă explic că era telefonul ăsta. Dacă vorbeai cu el juma’ de oră, trebuia să schimbi mâna din cinci în cinci minute şi la sfârşit te simţeai de parcă ai fost la sală. Din fericire nu-l ţinea bateria juma’ de oră în conversaţie. Ceea ce pentru mine era un mister. Numai nenorocita aia de baterie avea juma’ de kil. Cum Dumnezeu se termina aşa de repede?!? SIM-ul intra în el cu tot cu rama ai mare de plastic „card format” în care e prinsă când o cumperi. Ca să răspunzi la el, trebuia întâi să-i extragi antena. Cu antenă cu tot se făcea de vreo 30 de centimetri. Parcă vorbeam cu cineva din galaxia învecinată. Mi-era atât de ruşine să fiu văzut cu el încât dacă suna când eram în autobuz, nu răspundeam. Iar pe stradă căutam locurile ferite de priviri. Spre marele meu noroc, în perioada aia purtam părul lung şi încercam să-l acopăr cu pleata. Dar nici aşa nu reuşeam să eclipsez total măgăoaia ruşinoasă. Numai antena aia ieşindu-mi prin pletele în vânt de ziceai că-s marţian era suficientă ca să stârnească o epidemie de zâmbete. Din fericire, odată ajuns în Italia nu am mai avut nevoie stringentă de telefon aşa că am renunţat la el cu cea mai mare plăcere. Acum cred că ar face o căruţă de bani ca piesă de colecţie. Dar nu-l mai am. I l-am împrumutat vară-mi care, ca şi mine când l-am moştenit, rămăsese fără mobil exact când avea mai mare nevoie. Şi ea, după ce şi-a cumpărat altul, reuşise – ţineţi-vă bine – să-l vândă. Ce tâmpit o fi plătit bani pentru aşa ceva oare? Eu între timp îmi cumpărasem de la un magazin de celulare la mâna a doua (încă existau) cel mai ciudat telefon pe care l-am deţinut.

Motorola V.box (V100)

Motorola V.box

L-am cumpărat cu banii pe o zi de muncă. La fel ca şi Alcatelul de mai sus, avea carcasa transparentă şi se lumina ca o instalaţie de brad. Dar de data asta pe albastru. După cum v-aţi dat seama nu aveai cum să ţii aşa ceva la ureche, deci un microfon şi un difuzor pe el ar fi fost inutile. Vorbeai la el doar cu casca aferentă. Foarte incomod din punctul ăsta de vedere. După cum probabil ştiţi, căştile sunt produse „consumabile”. Iar telefonul fiind vechi, începeau să se găsească din ce în ce mai greu. În schimb, fiind unul dintre primele telefoane de pe piaţă cu tastatură querty, scriai SMS-uri la el – o plăcere. Şi în perioada aia vrăjeam c-o gagică suferindă de sindromul „scriitorului compulsiv de SMS-uri”. Metoda asta de comunicare între noi era mai utilizată decât viul grai. Deci mi-a fost de un real folos. Am scris mesaje la el într-o veselie. Văzând însă că neorocitele de căşti încep să devină o raritate, mi-am spus că e timpul să scap de el cât mai repede. Şi am reuşit să-l dau la schimb pe un alt Nokia; acesta:

Nokia 6510

Nokia 6510 (cel din extrema stângă era modelul posedat de mine)

Despre telefonul ăsta sunt puţine de spus. Ca la orice Nokia (excepţie face rabla de mai sus), uitam să-l pun la încărcat. Avea lumină albastră – fiţă pentru perioada aia. Era prin 2003. Ţin minte perfect anul pentru că doar ce apăruse Hoy a Gloriei Estefan pe care o ascultam la radio-ul din dotare în drum spre muncă. Poate detaliul despre telefonul ăsta ce merită cel mai mult să fie amintit este modul cum a sfârşit el. Prin furt calificat de înalt profesionalism şi deosebită fineţe efectuat de pirande conaţionale chiar sub nasul meu. La propriu. Munceam undeva la un anticariat din centrul istoric al Romei. Ieşisem de la muncă şi m-am oprit în gara Termini, pentru a aştepta o vecină care învăţa tot prin centrul Romei. Urma să luăm împreună trenul spre periferia Romei, unde locuiam. Cum mai aveam vreo 20 de minute de aşteptat, am urcat la o terasă, mi-am luat o cafea, m-am aşezat la o masă, am scos telefonul, i-am scris tipei sms să-i explic unde o aştept, apoi am scos o carte şi am început să citesc. La un moment dat văd că poposeşte pe masa mea un carton jegos, îndoit neglijent şi măzgălit cu pix roşu într-o italiană de baltă „Am ţâşpe copii… n-am bani… bla-bla-bla… vă rog să mă ajutaţi… yada-yada… tante grazie…„. Ridic ochii să văd cine mi-a pus cartonul pe masă. O pirandă cu un puradel mucos agăţat de şalvari, ca accesoriu probabil. Îi zic în româneşte să cânte la altă masă, piranda îşi ia cartonul şi pleacă. Ei bine, ce credeţi că a mai luat odată cu cartonul ăla? Exact. Telefonul meu, peste care ţiganca aşezase cartonul în mod strategic. 2 minute mai târziu mi-am dat seama. În minutul trei vorbeam deja cu un carabinier care şi-a alertat imediat prin staţie colegii plus poliţia feroviară. Ţiganca dispăruse. Tot carabinierul m-a şi dumirit cum m-a uşurat papaciuta de telefon, că eu nu mă prinsesem. După acest incident mi-a cedat maică-mea vechiul ei telefon. Dar despre el (şi despre cele ce-au urmat după el) veţi afla din episodul următor.

Anunțuri

9 responses to “Ce lularu’ meu?…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: