Tag Archives: literatură

Adi Voicu, cel mai tare locatar de pe Strada Ficţiunii


Am fost sâmbătă la BookFest. Nu, nu întâmplător. Ci ca să-l susţin pe Adrian Voicu care şi-a lansat (şi la Bucureşti) mega-ultra-senzaţionala carte „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”. Şi mărturisesc cu mânuţa pe miocard că a fost una dintre cele mai minunate experienţe care mi s-au întâmplat anul ăsta. În afară de faptul că minunata mea colecţie de cărţi autografate de prieteni din blogosferă a crescut ca număr, ajungând la cifra record de două volume – primul fiind superba antologie de poezii (am scris despre ea aici) a Adelei pe care o respect şi o stimez ca pe o soră mai mare şi care între timp mi-a devenit şi angajator – Săru’mâna, şefa. :mrgreen: (şi nu, nu o periez pentru că nu este cazul). Revenind, înafară de faptul că am obţinut autograful Neliniştitului, mă mai pot mândri cu o serie de succesuri şi evenimente notabile.

În primul rând omul e una dintre cele mai pitoreşti figuri pe care am avut plăcerea să le cunosc. Întâlnirea cu el a fost o experienţă extrem de plăcută, condimentată cu o grămadă de zâmbete şi de expresii tipice marca „Neliniştitu‘”. S-a bucurat sincer şi vizibil că am venit să-l susţin şi eu m-am bucurat pentru succesul lui.

Apoi, m-am simţit privilegiat să servesc o cafea cu el, la cafeneaua de deasupra standului. Mă rog, el a servit ceai negru. Nici nu are rost să vă mai spun că a fost o conversaţie mai mult decât agreabilă. Vă daţi seama şi singuri. Doar vorbim aici de Neliniştitu’. Mi-a mărturisit că a avut emoţii la cuvântarea de la lansare şi a făcut el cinste. Hehe… Un fragment din minunata cuvântare o găsiţi aici, pe blogul lui.

În al treilea rând, omul a fost parolist şi extraordinar de promt cu trimisul pozelor de la senzaţionalul eveniment. Duminică dimineaţă aveam fotografiile în mail. Mulţumesc, nenea! Eşti cel mai tare.

Şi nu în ultimul rând, mi-a zis că-s urât. Vă daţi seama? Adi Voicu mi-a zis că-s urât. Peste câţiva ani – nu mulţi, când o să intre el în panteonul clasicilor literaturii universale în viaţă, eu o să am cu ce să mă laud la prieteni, la o berică.

Frăţică, să dea Domnul să ţi se vândă cartea aşa, după cum e sufletul tău: ca pâinea caldă. Şi aştept cu nerăbdare următorul bestseller. Şi mi-ar plăcea să repetăm experienţa asta şi într-un context mai puţin formal.

Aş zice şi câte ceva despre carte. Dar prefer să-i dedic un articol separat atunci când o voi termina. Tot ce pot să divulg acum este faptul că e criminală. Atentatoare la bunăstarea abdominalilor şi masticatorilor voştri întru ruşinea sfincterelor. Adică, mai pe melteneşte o să vă doară burta şi fălcile şi o să vă căcaţi pe voi de râs. Parol.

Io-te pozele:

"Oglindă oglinjoară, cine-i cel mai urât metalist chelios şi bărbos din ţară?"

Osebita "fiţuică" apărută pe Strada Ficţiunii

Mai multe poze de la preaminunatul eveniment aici sau aici.

Anunțuri

AutoPArtret – etapa 6


O altă etapă, acelaşi concurs şi din nou lipsa de timp al lui Victor. 😀 În cea de-a şasea etapă, Călin Hera ne-a propus să scriem despre un defect, tonul autoironic fiind soluţia de a rezolva această problemă delicată. Aşadar, un vot, dacă se poate. Pe acesta precum şi pe restul PA-urilor din concursul din această etapă le puteţi citi acolo unde se votează. Adică AICI.

Lenea e cucoană mare…

Mi-e lene…

– Ţi-ai făcut ordine în casă?

Întrebarea asta mă descumpăneşte mereu. Mama mi-aruncă o căutătură critică peste ramele subţiri ale ochelarilor, dându-mi de înţeles că întrebarea nu este retorică. Aşteaptă un răspuns. Ridic din umeri:

– Nu. Fac sâmbătă.

Sâmbătă îmi evaluez sarcinile: trebuie să scriu pe bloguri, să-mi fac curăţenie în pc pentru că în 300 de giga de hard disk nu mai am loc să pun o melodie, să mai lucrez ceva în fotoşop. Ah, da, şi să-mi fac ordine-n casă…

Dar mi-e lene.


AutoPArtret – etapa 5


De data acesta, Victor participă la concursul iniţiat de Călin Hera, doar din plăcerea jocului. Chiar dacă nu participă la votare, din cauza nerespectării numărului de caractere, PA-ul se află printre preferatele mele. Dacă doriţi să votaţi alte PA-uri înscrise la concurs, o puteţi face AICI.

Împotriva instinctului

– Îl iubeşti?
– Nu-i treaba ta.
Era treaba mea. Nu pentru că aş fi fost gelos, deşi gelozia îmi sfâşia sufletul în acel moment. Îi citeam în ochii ce fixau dalele trotuarului, neîndrăznind să mă privească, multe sentimente contradictorii: jenă, milă, dorinţa de a scăpa de prezenţa mea stânjenitoare, resemnare… O uram şi o iubeam în aceaşi timp. Şi aveam nevoie să ştiu că va fi fericită. Deşi partea diavolească din mine şi-ar fi dorit ca ea să regrete cândva decizia luată. De obicei nu se întâmplă asta. Nu ştiu dacă eu am luat decizia corectă. Am luat-o în schimb pe cea pe care mi-a dictat-o sufletul, deşi fiecare fibră din trupul meu tremura ca în sevraj doar la gândul absenţei ei.
Din dragoste pentru ea, am lăsat-o să plece.


AutoPArtret – etapa 4


Cum dintr-o acută lipsă de timp, aşa cum v-a şi anunţat deja, va păşi mai rar pe acest blog, voi încerca să aduc în prim plan PA-ul pe care Victor l-a scris pentru a patra etapă a concursului AutoPArtret iniţiat de către Călin Hera. Aşadar, un vot, dacă se poate. Pe acesta precum şi pe restul PA-urilor din concursul din această etapă le puteţi citi acolo unde se votează. Adică AICI.

De Veneto

Ar trebui să vorbesc despre oraşul în care locuiesc. În 500 şi ceva de semne!?! Dar mie nu-mi place oraşul în care locuiesc. Şi, mai rău, nici n-aş putea să scriu de ce nu-mi place, măcar. Pentru că este un oraş anost, banal, fără istorie, neinteresant… În ciuda faptului ca e situat la o aruncătură de băţ de Venezia, oraşul Carnavalului, unul dintre cele mai fascinante şi mai seducătoare oraşe ale lumii.
Data viitoare voi trişa. Voi scrie despre dragostea mea, Roma. Cu ea nu dau greş. Niciodată.


AutoPArtret – etapa 3


Am ajuns la a treia etapă a concursului AutoPArtret iniţiat de către Călin Hera. Eu particip cu textul de mai jos. Aşadar, un vot, dacă se poate. De data asta puteţi pune 5 bife înainte de a apăsa pe btonul de votare aşadar, ca de obicei, fac aceleaşi recomandări: aromele tomnatice ale mirodeniilor din răţoiul pe varză a lui Carmen („Dulce răzbunare„) şi parfumul mediteranean al scoicilor şi al vinului alb al lui Bogdan („Pasta alle vongole„). Pe ambele precum şi pe restul PA-urilor din concurs în această etapă le puteţi citi acolo unde se votează. Adică aici.

Mititei

– Care-i faza?
Vasi se uita consternat la meniu.
– Habar n-am, zic, dar e de dat la ziar.
Uitaserăm de soarele toropitor, de nisipul şi de sarea care ne pişca pielea. Râdeam amândoi în hohote, la umbra terasei.
– Vă servesc cu ceva?
– Da, un mic şi doi mici mici, zic eu, chicotind.
– Şi eu un mic mare şi-un mic, optează şi Vasi, cu lacrimi în ochi.
– Nu mai avem mici mici, nici mici mari, răspunde chelnerul, vizibil deranjat de faptul că facem mişto de meniul lui.
– Atunci câte doi mici de fiecare.
Chelnerul se îndepărtează, demn. Eu fac o poză la meniu.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

AutoPArtret – etapa 2


Etapa a doua a concursului de proză arhiscurtă AutoPArtret organizată de Călin a intrat în faza de vot. Şi evident (altfel nu mai exista articolul de faţă) am participat şi eu cu textul de mai jos. Şi la fel ca la etapa precedentă puteţi să votaţi 4 PA-uri. Aşadar, ca de obicei, înafară de PA-ul meu – „Ursu”, îi mai recomand şi pe cei doi concurenţi cei mai dragi mie: Carmen – cu „Click şi fugi” şi Bogdan (pe care-l felicit pentru câştigarea primei etape) – cu „Poveste de grădină„. Al patrulea vot îl puteţi da cui vreţi voi, mai ales că în această etapă toate PA-urile fără excepţie sunt extraordinare. Dacă nu credeţi, aruncaţi un ochi peste ele, aici. Votarea se întâmplă aici.

Ursu

Prin negura amintirilor se conturează silueta sa brună și blănoasă. Era uriaș. Sau cel puțin așa îl vedeam eu din perspectiva celor maxim 40 de centimetri înălțime conferiți de primele tentative reușite dar nesigure de poziție bipedă. Nesigure și mai ales efemere. Pentru că in secunda doi eu eram deja întins pe spate în zăpada, prea strâns înfășurat în broboada de lâna pentru a mai schița vreun gest iar Ursu era cu labele dinainte pe pieptul meu, lingându-mă de zor pe față. Îmi amintesc și acum râsul meu molipsitor și sincer. Mă gădila.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

AutoPArtret – etapa 1


Călin a organizat un nou concurs de PA-uri (proză arhiscurtă). Exact, particip şi am nevoie de voturile voastre. Aşa că intraţi aici şi votaţi cu „Ana ştie ce vrea”. Puteţi bifa 4 PA-uri înainte de a da click pe butonul „Votează” aşa că eu vă recomand şi „Scrisoare” a lui Carmen şi „Lumină” a lui Bogdan. Mai jos puteţi citi PA-ul cu care particip eu. Restul PA-urilor în concurs le puteţi citi aici.

Ana ştie ce vrea

Eu: Da, am, dar nu e instalat.
Ana: shi nu il instalezi?
Eu: Dacă ţii neapărat… Dar o să dureze ceva timp…
Ana: ashtept

Zece minute de trudă, trei erori de Windows şi tot atâtea înjurături la adresa unui oarecare Bill Gates mai târziu:
Eu: Gata. Sau cel puţin aşa cred.
Ana: ia să văd…

Ana is watching your webcam.
Ana: mai ridico putzin
Ana: eshti… brunet
Eu: Da. Şi ce e rău în asta?

După alte zece minute de silenzio stampa din partea ei:
BUZZ!!!
Eu: Hello! Mai eşti acolo?
Ana is offline.
Blestemate fie webcam-urile.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

Captiv


Vă mai amintiţi de „PAvestea fără sfârşit„? Am cam neglijat-o în ultima vreme. Şi îmi pare rău pentru că este un proiect la care ţin mult. E primul proiect colectiv în care mă implic, la care participă prieteni dragi mie, e cu literatură – un domeniu care mi-a plăcut mereu şi în plus am fost unul dintre iniţiatorii lui. Ar fi fost culmea ca acest proiect să nu-mi fie drag. Deci nu, nu l-am uitat şi nici nu am renunţat la el. Aşa că iată-mă cu încă o contribuţie la şiragul de PA-uri: capitolul 21, pe care îl găsiţi la sfârşit, după toate PA-urile ce alcătuiesc PA-vestea până acum.

Reamintesc că acest proiect este deschis oricui doreşte să participe dar recomand cu stăruinţă citirea cu atenţie a regulamentului.

Cap. 1. Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca. 

Cap. 2. Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Cap. 3. Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Cap. 4. Realism amar (de Laura Driha)
Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”

Cap. 5. Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Cap. 6. Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
– Cum crezi că ? înghiți în sec

Cap. 7. O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cap. 8. Cat si-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Cap. 9. Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Cap. 10. Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Cap. 11. Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
„Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, „trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Cap. 12. Plecarea (de Carmen Negoiţă)
Arkana se plimba de la o căruţă la alta. Întârzierea celor doi îi accentuau temerile. Cu cât soarele se ascundea dincolo de linia orizontului, cu atât frigul punea stăpânire pe acel tărâm al nimănui. Trecu pe la fiecare căruţă şi verifică dacă toţi copiii sunt bine. Dincolo de umbrele ce se întindeau tot mai misterioase, se auzi urletul unui lup. „Arkana, plecăm. Agenţii Vaticanului sunt aproape. Fiecare să treacă la câte o căruţă”, se auzi din noapte glasul lui Magister. Era fericită să-i revadă, însă prezenţa femeii o înfurie de-a binelea.

Cap. 13. Scutierul (de Bogdan Onin)
Era cea de-a treia iarnă de când Patrick – în realitate scutierul lui Sir Edward – acceptase să se alăture misiunii secrete a lordului său. Știa că protejarea tânărului prinț era o sarcină extrem de importantă de vreme ce le fusese încredințată chiar de Rege. Lordul nu mai fusese așa de furios de multă vreme și nici nu era de mirare, după ce auzise că agenții papistași erau pe urmele lor. Cineva trădase! Dar cine, de vreme ce erau atât de puțini cei ce știau adevărul. Nici măcar copilul nu știa de fapt cât de important era pentru Regat!

Cap. 14. Noapte de nepătruns (de LePetitPrince)
I se parea ca linistea din jur ii apasa pe ganduri de parca ar fi vrut sa-i impinga afara din minte intrebarile fara raspuns, si, tocmai cand se pregatea sa le risipeasca cu o lovitura de spada ca pe un dusman ivit pe nepusa masa, auzi dinspre padure:
– Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele…
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.

Cap. 15. Legături de sânge (de Victor Bucur)
Magister se întoarse către lizieră:
– Poate că vorbele mele te-au rănit, dar au trecut trei ani de-atunci. Dă-ţi puţină pace.
– Pace? O voi avea atunci când mucosul nu va mai avea suflare, răspunse vocea din beznă.
– Atunci nu o vei avea cât voi trăi eu. Tu vei continua să-ţi trimiţi asasinii incompetenţi, cu pofte necurate, robe şi mătănii iar eu voi continua să-i ucid. Şi nu uita, dragă vere, că binecuvântarea şi aurul papei nu vor mai cumpăra răbdarea poporului pentru mult timp. Zilele pe tron îţi sunt numărate. Curând Anglia îşi va cunoaşte suveranul.

Cap. 16. Amintiri (de injineru’)
Într-o clipă Magister închise ochii şi privi în trecut, acum 3 ani. În poieniţa de lângă sat, stătea liniştit întins pe iarbă, cu soarele bătându-i pleoapele. Când foşnetul buruienilor îl treziseră era şi ea acolo. Blondă, voluptoasă, dornică.
– Este al tău, nu te bucuri?
– Nu pot să recunosc nimic, am soţie. Asta mi-ar aduce moartea.
– Atunci du-te dar să ştii că într-o zi tot ne vom întâlni. Du-te şi… păzeşte-ţi spatele!
Vocea de după vălul negru vibra ca atunci.
– O fi ea? Şi dacă da, cum voi putea afla?

Cap. 17. Misterul din noapte (de Carmen Negoiţă)
Putea să jure că vocea e a ei, dar silueta nu dezvăluia nimic din feminitatea celei care-l făcură să-şi piardă multe nopţi în căsuţa din poiană. “Ochii i-aş fi recunoscut imediat, dacă n-ar fi purtat blestema aia de pălărie ce-i ascunde jumătate din faţă.” Amintirile îi răvăşeau mintea şi sufletul, pe când misterul vocii rămânea încă de nepătruns. Ivirea lunii de după nori, îl făcu pe tânăr să tragă de hăţuri şi să se piardă în noapte. Doar mănuşa cu semnul casei nobiliare mai putea fi un răspuns. Magister o luă fără ca ceilalţi să observe.

Cap. 18. Plămada regală iese în mocirlă (de Bogdan Onin)
CDeasupra zidurilor Londrei, soarele se-nălța încet. La fel și zarva străzilor murdare și pline de gunoi. Ca-n fiecare dimineață, șobolanii începuseră deja să se rărească, căutând să se ascundă și să fugă din fața trupelor de copii flămânzi, care-i vânau pentru carne. Chiar dacă nu mai călcase acolo de câțiva ani, Sir Edward știa mersul orașului. În așteptarea semnalului, își oprise coloana de căruțe la doar câteva sute de pași de Poarta Mare. Avea un singur gând: ”Oare protejase un diamant pe care viața urma să-l arunce în mocirlă?”

Cap. 19. Pictorul (de LeeDee)
Ascuns după coviltirul ponosit al căruței, Tom aștepta intrarea în marele oraș și admira jocul de lumini și umbre și pata de culoare, pe care soarele, urcând spre zenit, o topea peste drumul prăfuit și peste copacii de pe margine. Ce-ar mai fi dorit să aibă cu el, pensula și penelul! Petrecuse mult timp pe lângă bunicul său, pictor la curtea regelui, dar când i s-a cerut să-și însoțească micul prieten, pe Nick, în exil, a considerat-o ca pe o datorie de onoare și s-a supus. Dar tare îi era dor…

Cap. 20. Răpirea (de injineru’)
Spera să găsească o pânză şi-o pensulă în oraş. Îl luă astfel pe Nick de mână şi se furişă pe lângă căruţele ce tocmai intrau.
-Trebuie să găsesc ceva instrumente pentru desen, Nick.
-Vino după cu mine.
După câteva minute de acrobaţii printre picioarele cailor intrară pe o străduţă lăturalnică. Dintr-o dată simţi o durere-n ceafă şi apoi linişte. S-a trezit singur într-o pivniţă întunecoasă care avea totuşi un iz aparte, de femeie. Îşi încordă privirea şi văzu silueta din faţa lui.
– Tom, nu-ţi fie frică îţi vreau binele.

 

Cap. 21. Captiv (de Victor Bucur)
– Eşti sigur că este el?
– Sigur.
– Atunci scăpaţi de cel ce-şi zice Tom. Prisoseşte. Trebuie să ne mişcăm repede. Vor veni să-l caute.
Ambii copii auziseră dialogul ce avusese loc dincolo de duşumeaua sub care zăceau legaţi fedeleş, dar nu înţeleseseră mare lucru. Deasupra lor cizme grele începură să mărşăluiască în toate părţile, cu febrilitatea oamenilor apăsaţi de o mare grabă. Nick încercă să împingă cu limba căluşul ce-i acoperea gura. Avea gust de seu de oaie rânced şi de noroi. Apoi auziră paşi pe scările şubrede de lemn. Cineva cobora la ei.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

Însemnări – la propriu – pe margine de carte


Wraning: articol lung şi – exact – despre cărţi.

În ultimul timp am cam scris pe-aici numai bazaconii. Ba chestii luate de pe net, ba poze, ba filme de pe youtube, oricum, orice numai o părere personală nu. Şi pe cuvânt dacă se preconiza în viitorul apropiat vreo idee serioasă de aşternut pe blogul vostru preferat 😈 până când nu am dat de Arcadia cu al ei blog care a preluat un subiect – care mie mi s-a părut foarte interesant – de la Melami. Respectând „tradiţia”, am păstrat până şi numele articolului, aşa cum a făcut-o şi Arcadia.
Mai presus de toate, schimbul lor de impresii mi-a demonstrat faptul că se poate ca în blogosfera românească doi bloggări să aibă păreri divergente, fără să se facă albie de porci în demersurile lor de-a-şi susţine punctele de vedere atât prin articole cât şi prin comentarii. Pe Melami am ajuns s-o cunosc destul de bine încât să nu mă astept la nimic altceva de la ea decât să fie o doamnă. Dar recunosc că, deşi nu o cunosc la fel de bine, nici de la Arcadia nu m-am aşteptat la un comportament diferit, având în vedere stilul curat, pertinent, argumentat al scriiturii. Cel puţin asta am remarcat în scurta perioadă de când o urmăresc.
Subiectul pe care cele două doamne l-au tratat este exact ce spune şi titlul expunerii de faţă: adnotările şi sublinierile pe cărţi. Făcând câteva obesrvaţii asupra părerilor lor, am folosit mai sus în mod intenţionat cuvântul „divergent” pentru că ele nu sunt nicidecum opuse. Sunt diferite, dar nu se exclud. Citiţi mai întâi articolele lor. Expozè-ul meu se preconizează a fi foarte lung aşa că n-o să mai intru în detalii în ceea ce priveşte părerile lor.
Sunt însă oarecum intrigat că nici una din ele nu a precizat dacă respectivele cărţi sunt de beletristică sau de specialitate. Nu o să analizez titlurile pe care ele le-au dat ca exemple, pentru că aş vorbi total în necunoştinţă de cauză. Ştiţi expresia aia, „nu am citit aceleaşi cărţi”, nu? În cazul de faţă se aplică ad litteram; femeilea astea îmi sunt net superioare intelectual aşa că pentru mine ar însemna sinucidere socială să încep să comentez cărţile citite de ele. Deci nu pot valuta nici măcar dacă sunt literatură beletristică sau de specialitate. Însă consider că, în cazul de faţă, precizarea naturii cărţii e o condiţie sine qua non. După părerea mea, sublinierea pasajelor importante într-o lucrare de specialitate te ajută să asimilezi mult mai bine informaţia pertinentă, relevantă. Nu e o tragedie nici parcurgerea unei astfel de lucrări cu sublinieri şi însemnări prealabile efectuate de alţii pentru că erorile de interpretare sunt mult mai puţin probabile citind astfel de cărţi. Deci ceea ce a părut relevant pentru un cititor care te-a precedat în parcurgerea cărţii, sunt şanse mari chiar să fie relevant în mod obiectiv.
Cu totul altfel stă însă treaba atunci când vorbim de beletristică. Mai ales acolo unde cărţile lasă loc de interpretări. În cazul ăsta adnotările mi se par adevărate contaminări ale subiectivismului cu subiectivism. Se pierde tot farmecul lecturii. Dacă în ceea ce priveşte sublinierile mă mai descurc, şi reuşesc să mă concentrez pe conţinut (uneori la a doua lecturare, că la prima m-au deconcentrat liniile, dar asta mi se mai întâmplă şi atunci când îmi mai fuge mintea aiurea, aşa că nu-i bai), cu însemnările mi-e mai greu. Încerc să le ignor, să nu le citesc. Dar uneori sunt scrise atât de ostentativ încât sar în ochi. Scurte, tăioase, „boldate”… îmi pătrunde înţelesul lor în conştient înainte să apuc să le acopăr cu degetul. Alteori cedez curiozităţii. Şi aproape de fiecare dată regret. Şi mă enervez. Dacă e o trimitere la altă lucrare, mă enervez pentru că, evident, nu am acces la lucrarea respectivă. Dacă e trimitere la pasaje anterioare din aceeaşi carte, pierd vremea căutându-le; dacă e o trimitere la pasaje viitoare, ori mă roade curiozitatea timp îndelungat şi cu greu reuşesc s-o ignor şi să mă concentrez pe carte, ori (futu-vă-n cur de spoileri) ideea principală e scrisă chiar acolo şi s-a dus naibii farmecul anticipaţiei.
Eu, personal, nu fac însemnări, adnotări şi sublinieri pe cărţi. Nu le făceam nici pe manuale sau cursuri atunci când eram în şcoală sau în facultate; nu am fost tipul ăla de student sârguincios. Mai degrabă eram foarte atent la cursuri (atunci când nu chiuleam) iar acasă nici nu le mai atingeam. Când aveam lacune din cauză de chiul, citeam cursurile încercând să le interpretez cât mai logic. Dacă nu-mi ieşea din prima, le băgam în mă-sa. Am considerat mereu sublinierea ca fiind specifică tocelii, cu care nu am fost prea bun prieten (aveam jocuri de jucat, beri de băut, gagici de r…espectat, nu aveam eu timp de tocit. Adnotările sunt puţin diferite, dar nici la alea nu am recurs.
În ceea ce priveşte cărţile de beletristică, nu am considerente de estetică sau de respect pentru carte sau pentru cel care citeşte după mine pentru care nu fac însemnări. Nu le fac pur şi simplu pentru că nu am simţit niciodată nevoia. A nu se concluziona că nu am respect pentru carte. Îl am. Dar respectul meu nu e atât pentru suport cât pentru opera în sine (nici nu ar putea fi altfel, având în vedere că am şi eu câteva tentative palide de a scrie literatură şi ştiu ce bucurie enormă îţi aduc aprecierile). Apoi, să susţii, aşa cum scria un comentator la Arcadia pe blog, că a mâzgăli o carte este ca şi când ai deţine-o pe Monalisa a lui daVinci şi i-ai picta nişte ochelari, că aşa ţi se pare ţie că dă mai bine (exemplul era altul, dar ideea – aceeaşi) este iarăşi exagerat. Deţii un exemplar dintr-o ediţie, nu un manuscris original. Dacă eşti unul mai risipitor şi te doare în cur de copacii patriei, poţi să-ţi cumperi oricând un altul. Mai degrabă e ca şi când ai avea o stampă a Monalisei pe care ai face cu pixul nişte ochelari. Nici aşa nu e în regulă, dar nici nu e chiar aşa un sacrilegiu.
Voi cum vă împăcaţi cu mâzgălelile pe cărţi? Faceţi însemnări? Pe ce criteriu le faceţi? Dar însemnările altora cum le percepeţi?


Centralele termice din noua generaţie


sunt de porc. Dacă voiam duş scoţian, îmi puneam ştarter (sic!) la vechea centrală.

În altă ordine de idei, în Dallas (Texas!!!) a nins ca-n Canada iar eu am publicat capitolul VI din Omega pe Cronici. Lectură plăcută.


%d blogeri au apreciat asta: