Ce lularu’ meu?… Semnalul se întoarce

[Partea a II]

Articolul de faţă reprezintă continuarea articolului „Ce lularu’ meu?…” pe care aţi avut (ne)plăcerea să-l citiţi ieri. Dacă nu l-aţi citit, fuguţa repede la el.

După cum vă spuneam în susnumitul articol, după ce am fost uşurat de rabla de Nokia, m-am căptuşit cu hârbul ăsta de la maică-mea:

Ericsson T18s

Ericsson T18 (cel mov ca al maică-mi - moştenit de mine; cel negru ca al lui taică-miu)

Nu-s prea multe de zis nici despre telefonul ăsta. Era deja depăşit. Ieşise în ’99 şi noi eram deja în 2004. Nu-mi plăcea de nici o culoare. Clapa i se clătina serios şi nu mai stătea închisă bine, pierdea semnalul des şi nu avea nici măcar un amărât de joc (măcar un Solitaire, cum avea vărul lui mai tânăr, T28). Bateria abia ţinea o zi. L-am avut o perioadă scurtă de timp şi am fost mai mult decât fericit să scap de el, mai ales că îmi cumpărasem unul dintre telefoanele cele mai dragi mie:

Siemens SL55

Siemens SL55

…zis şi Săpunelul. Din motive lesne de înţeles. M-am îndrăgostit de el când am i-am văzut reclama la tv. Deci da, advertisingul funcţionează. În ziua în care am luat banii m-am oprit direct în magazin să-l cumpăr. Existau deja telefoane cu cameră pe piaţă dar pe-atunci încă nu mă încântau în mod deosebit (erau şi înafara posibilităţilor buzunarului meu). Mă interesa ca în primul rând telefonul meu să arate trăsnet. Şi ăsta arăta. Cel puţin aşa mi se părea mie în perioada aia. Şi dacă eram chiar interesat de cameră puteam să-i cumpăr una separat. O chestiuţă care costa 50 € (peste cei 180 ai telefonului), se conecta la portul încărcătorului şi făcea poze în VGA. De o calitate jenibilă. În rest, era eye catching, era unul dintre cele mai mici şi mai compacte telefoane de pe piaţă, avea ecran color, slide şi sunete polifonice. Fiţă maximă, ce mai… S-a dovedit a fi cel mai vândut model al companiei Siemens. L-am ţinut (şi m-a ţinut) până în 2006 când a început să-l cam trădeze bateria. Oricum, a fost un telefon de nădejde. Nu am regretat decât faptul că nu l-am cumpărat o săptămână mai târziu, când îl ieftiniseră cu 50 €. După el a urmat un alt telefon pe care mi s-a pus pata tot datorită (sau din cauza) reclamei.

Motorola RAZR V3

Motorola V3 RAZR

Când am văzut reclama la Razr am rămas speechless. Cel mai mult m-a impresionat cât era de subţire. Mi-am zis că trebuie neapărat să-mi iau telefonul ăla. Am reuşit să mi-l iau abia un an mai târziu (2006) şi la mâna a doua. În final s-a dovedit a fi un rahat de telefon, dar asta nu l-a împiedicat să devină cel mai bine vândut telefon al companiei Motorola. Record pe care îl deţinuse timp de un deceniu (din ’97) bătrânul StarTAC, reuşeşte să-l bată la doar doi ani de la apariţie (în 2007) V3. Făcea poze decente având în vedere rezoluţia VGA a camerei. Încă mai am kile întregi de fotografii făcute cu acel telefon. Iată o mostră unde eu făceam pe Rambo de Tomis prin redacţia revistei Ecouri pe când făceam volutariat acolo ca tehnoredactor:

Fotografie făcută cu Motorola V3 RAZR (neprelucrată)

După acest telefon, urmat dragostea vieţii mele în materie de celulare. Telefonul de care m-am îndrăgostit fără speranţă de recuperare.

Apple iPhone (2G)

Apple iPhone 2G

De telefonul ăsta nici nu are rost să vă mai vorbesc. Cred că aţi auzit toţi câte ceva despre el. Dacă nu, e netul plin. Google it! Ceea ce nu cred să găsiţi totuşi cu google (aşa că o să vă zic eu) este faptul că poţi să treci cu maşina peste el şi să funcţioneze bine mersi în continuare. Am testat eu asta, fără voia mea. Mi-a căzut pe ciment cu geamul în jos şi vecinul a trecut cu roata faţă de la Fiat-ul Punto peste el. Chiar dacă era abia prima generaţie de iPhone-uri, era o bijuterie de celular. Şi cine zice că iPhone suge înseamnă că nu a avut pe mână mai mult timp un iPhone. Eu l-am cumpărat la negru că altfel nu-mi permiteam. Chiar şi aşa, am dat pe el multişor. Însă pot spune că a făcut fiecare bănuţ plătit. Din păcate m-a părăsit prematur prin procedeul de furt calificat. Mostră de fotografie unde de data asta făceam pe Hulk de Dobrogea:

Fotografie făcută cu iPhone 2G (neprelucrată)

După nefericita întâmplare de acum un an jumate în care am fost deposedat în mod nedrept şi mişelesc de preţiosul telefon, am decis că următorul telefon bun va fi tot un iPhone. Dar cum nu aveam bani atunci de unul, mi-am cumpărat cel mai ieftin telefon pe care l-am găsit atunci (îl vedeţi mai jos) până când voi strânge banii necesari pentru un nou iPhone. Încă mai aştept momentul ăla.

LG KP108

LG KP 108

Am dat pe el 4,99 €. Serios. Am plătit 9,99 € pe el plus un SIM cu 5 € de trafic. Dar înafară de faptul că vorbeşti cu el nu poţi face absolut nimic altceva. Poate doar opritor la o uşă care nu stă deschisă singură. Sincer vă zic că-i mai chel decât Băsescu. Şi nu mă refer la cap ci la palmă. Nu tu cameră, nu tu melodii poli, nu tu poze, nu tu un amărât de cablu de date. Doar un joc (Sudoku), 10 sonerii şi 5 wallpapper-uri. În schimb bateria mă ţine 2 săptămâni dacă nu vorbesc mult. Momentan am renunţat la el doar pentru că prietenul soră-mi mi-a împrumutat un telefon cu cameră (mai jos). De fapt l-a avut sor-mea până acum vreo 3 săptămâni când şi-a cumpărat altul.

Nokia N70

Nokia N70

Este telefonul pe care-l folosesc în prezent. Nu prea am ce să vă spun despre el având în vedere că îl am pe mână doar de 3 săptămâni. Având în vedere că e atât de vechi (cumpărat în 2006) şi a trecut deja prin doi proprietari adolescenţi, se menţine bine. Însă e depăşit. Atât din punct de vedere estetic cât şi funcţional. Difuzorul încorporat se aude în schimb surprinzător de clar şi de puternic. Pozele sunt decente; iată una cu un tablet made in macaronia făcută pe la muncă:

Fotografie făcută cu Nokia N70 (neprelucrată)

Ce lularu’ meu?…

[Partea I]

Articol lung cu şi despre mine. Pentru că a început să mă lase memoria şi pentru că dintotdeauna am fost pasionat de gadgeturi IT, GSM, audio&video şi alte de-astea (mult mai pasionat decât mi-aş permite din punct de vedere material) deşi din articolele acestui blog nu am lăsat până acum să se vadă asta, m-am gândit să fac o trecere în revistă a telefoanelor pe care le-am deţinut până acum. Plus câteva cuvinte despre fiecare. Să rămână pentru posteritate. Aşadar, unii (majoritatea) s-ar putea să se plictisească la articolul de faţă. Dar mi-am amintit că blogul ăsta, acum un an şi ceva l-am făcut pentru sufleţelul meu, nu pentru trafic. Dacă ceea ce scriu eu s-ar putea să mai intereseaze pe două-trei persoane, mă declar mulţumit.

Aşadar, călătoria mea prin meandrele tehnologiei GSM a început în toamna lui ’99. Eram ultimul an de liceu. Tocmai mă transferasem dintr-un orăşel mic în care celularele erau încă mai exotice decât zăpada în Sahara în Constanţa, ditamai muniţipiul, plin de fiţe. Şi evident de celulare. În clasa mea erau 32 de elevi. Doar doi nu aveau celular. Unul din ei, evident, eram eu. Başca că trei sferturi din cei care avea nu deţineau şi credit sau sunau pe stilul celor trei secunde netaxabile (vă mai amintiţi promoţia celor de la Connex?). Era perioada de glorie a modelelor Nokia 5110 şi Bosch Com 509 (zis şi Adidas, datorită dispunerii celor trei taste de sus). Cele mai rezistente telefoane făcute vreodată. Se juca fotbal cu ele prin clasă. La propriu. Începuseră să scoată timid capul pe piaţă Mitsubishi (scotea primul telefon cu vibraţii de pe la noi), Alcatel şi Sony (primul telefon cu display în culori; doar patru, şi alea fără nuanţe; cunoscătorii poate îşi mai amintesc de ele, singurele telefoane cu rotiţă laterală cu care scrollai prin meniu şi clickai pentru a accesa). De remarcat că din cinci producători amintiţi mai sus, 3 nu mai există pe piaţa mobilelor, dar sunt bine mersi şi-acum. Ei bine, primul meu mobil, în contextul vremii respective a fost un

Alcatel One Touch Easy

Alcatel One Touch Easy

Fix aşa arăta telefonul. Exact aceeaşi culoare ca cel din poza de mai sus. Avea faţa transparentă şi se lumina în verde ca un brad de Crăciun când apăsam o tastă. Printre chestiile tari pe care le avea (pentru vremea aia) era faptul că, la nevoie, îi puteai scoate acumulatorul din lăcaşul de pe capac şi îl puteai înlocui rapid cu trei banale baterii AAA. O caracteristică extrem de utilă şi de practică. E drept că bateriile alea 3 nu durau decât o zi, dar era o măsură în caz de urgenţă. Mi-a fost foarte utilă într-o excursie neprevăzută la Sinaia când, din cauză că nu-mi luasem încărcătorul, telefonul meu s-a hrănit timp de trei zile cu simple baterii de 1,5 volţi. Printre altele, se zvonea că telefonul mai are şi un antiradar care nu ştiu ce bubă îi făcea telefonului dacă era folosit în mod îndelungat. Dar asta era un fel de funcţie ascunsă la care aveai acces cu un anume cod. Eu nu am încercat-o niciodată. Nu aveam permis (nici acum nu am) şi nu am avut nevoie de ea. Oricum, mie îmi mirosea a legendă metropolitană aşa cum îmi miroase şi acum.
Telefonul a rezistat cu stoicism vreo 2 ani şi a sfârşit de defect iremediabil şi ireparabil pe la începutul lui 2002. Fix într-o perioadă în care aveam mai mare nevoie de el. Organizam o clătorie pe termen lung peste hotare, cu documente, împuterniciri şi alte căcaturi de-astea birocratice şi aveam nevoie imperativă să fiu celularizat. Aşa că un prieten mi-a împrumutat un celular. Unul de care te puteai lipsi în perioada aia. Ruşinea acestei liste .

Nokia 1011

Nokia 1011

Este atât de ruşinos încât nici gsmarena.com nu-l listează. Datează din ’92 şi este primul celular GSM comercial din lume. Nu ştiu cum să vă explic că era telefonul ăsta. Dacă vorbeai cu el juma’ de oră, trebuia să schimbi mâna din cinci în cinci minute şi la sfârşit te simţeai de parcă ai fost la sală. Din fericire nu-l ţinea bateria juma’ de oră în conversaţie. Ceea ce pentru mine era un mister. Numai nenorocita aia de baterie avea juma’ de kil. Cum Dumnezeu se termina aşa de repede?!? SIM-ul intra în el cu tot cu rama ai mare de plastic „card format” în care e prinsă când o cumperi. Ca să răspunzi la el, trebuia întâi să-i extragi antena. Cu antenă cu tot se făcea de vreo 30 de centimetri. Parcă vorbeam cu cineva din galaxia învecinată. Mi-era atât de ruşine să fiu văzut cu el încât dacă suna când eram în autobuz, nu răspundeam. Iar pe stradă căutam locurile ferite de priviri. Spre marele meu noroc, în perioada aia purtam părul lung şi încercam să-l acopăr cu pleata. Dar nici aşa nu reuşeam să eclipsez total măgăoaia ruşinoasă. Numai antena aia ieşindu-mi prin pletele în vânt de ziceai că-s marţian era suficientă ca să stârnească o epidemie de zâmbete. Din fericire, odată ajuns în Italia nu am mai avut nevoie stringentă de telefon aşa că am renunţat la el cu cea mai mare plăcere. Acum cred că ar face o căruţă de bani ca piesă de colecţie. Dar nu-l mai am. I l-am împrumutat vară-mi care, ca şi mine când l-am moştenit, rămăsese fără mobil exact când avea mai mare nevoie. Şi ea, după ce şi-a cumpărat altul, reuşise – ţineţi-vă bine – să-l vândă. Ce tâmpit o fi plătit bani pentru aşa ceva oare? Eu între timp îmi cumpărasem de la un magazin de celulare la mâna a doua (încă existau) cel mai ciudat telefon pe care l-am deţinut.

Motorola V.box (V100)

Motorola V.box

L-am cumpărat cu banii pe o zi de muncă. La fel ca şi Alcatelul de mai sus, avea carcasa transparentă şi se lumina ca o instalaţie de brad. Dar de data asta pe albastru. După cum v-aţi dat seama nu aveai cum să ţii aşa ceva la ureche, deci un microfon şi un difuzor pe el ar fi fost inutile. Vorbeai la el doar cu casca aferentă. Foarte incomod din punctul ăsta de vedere. După cum probabil ştiţi, căştile sunt produse „consumabile”. Iar telefonul fiind vechi, începeau să se găsească din ce în ce mai greu. În schimb, fiind unul dintre primele telefoane de pe piaţă cu tastatură querty, scriai SMS-uri la el – o plăcere. Şi în perioada aia vrăjeam c-o gagică suferindă de sindromul „scriitorului compulsiv de SMS-uri”. Metoda asta de comunicare între noi era mai utilizată decât viul grai. Deci mi-a fost de un real folos. Am scris mesaje la el într-o veselie. Văzând însă că neorocitele de căşti încep să devină o raritate, mi-am spus că e timpul să scap de el cât mai repede. Şi am reuşit să-l dau la schimb pe un alt Nokia; acesta:

Nokia 6510

Nokia 6510 (cel din extrema stângă era modelul posedat de mine)

Despre telefonul ăsta sunt puţine de spus. Ca la orice Nokia (excepţie face rabla de mai sus), uitam să-l pun la încărcat. Avea lumină albastră – fiţă pentru perioada aia. Era prin 2003. Ţin minte perfect anul pentru că doar ce apăruse Hoy a Gloriei Estefan pe care o ascultam la radio-ul din dotare în drum spre muncă. Poate detaliul despre telefonul ăsta ce merită cel mai mult să fie amintit este modul cum a sfârşit el. Prin furt calificat de înalt profesionalism şi deosebită fineţe efectuat de pirande conaţionale chiar sub nasul meu. La propriu. Munceam undeva la un anticariat din centrul istoric al Romei. Ieşisem de la muncă şi m-am oprit în gara Termini, pentru a aştepta o vecină care învăţa tot prin centrul Romei. Urma să luăm împreună trenul spre periferia Romei, unde locuiam. Cum mai aveam vreo 20 de minute de aşteptat, am urcat la o terasă, mi-am luat o cafea, m-am aşezat la o masă, am scos telefonul, i-am scris tipei sms să-i explic unde o aştept, apoi am scos o carte şi am început să citesc. La un moment dat văd că poposeşte pe masa mea un carton jegos, îndoit neglijent şi măzgălit cu pix roşu într-o italiană de baltă „Am ţâşpe copii… n-am bani… bla-bla-bla… vă rog să mă ajutaţi… yada-yada… tante grazie…„. Ridic ochii să văd cine mi-a pus cartonul pe masă. O pirandă cu un puradel mucos agăţat de şalvari, ca accesoriu probabil. Îi zic în româneşte să cânte la altă masă, piranda îşi ia cartonul şi pleacă. Ei bine, ce credeţi că a mai luat odată cu cartonul ăla? Exact. Telefonul meu, peste care ţiganca aşezase cartonul în mod strategic. 2 minute mai târziu mi-am dat seama. În minutul trei vorbeam deja cu un carabinier care şi-a alertat imediat prin staţie colegii plus poliţia feroviară. Ţiganca dispăruse. Tot carabinierul m-a şi dumirit cum m-a uşurat papaciuta de telefon, că eu nu mă prinsesem. După acest incident mi-a cedat maică-mea vechiul ei telefon. Dar despre el (şi despre cele ce-au urmat după el) veţi afla din episodul următor.

Nokia

Epic translation din partea celor de la Nokia la meniul modelului 3600 Slide. Să-i anunţe cineva că Gogul Traducător nu e tocmai potrivit pentru aşa ceva. Alte cuvinte sunt de prisos, aşa că vă las cu pozele:

Versiunea în engleză

Traducerea

Credits & Photo by Bogdan (mulţumiri).