Category Archives: Leapşe

PAveste fără sfârşit – Medieval story. Capitolul 15


În caz că sunteţi noi pe blogul de faţă şi nu ştiţi despre ce este vorba în proiectul „PAveste fără sfârşit”, aruncaţi un ochi aici. Reamintesc că oricine doreşte să participe la povestea noastră este bine venit. Însă recomand cu căldură citirea regulamentului cu atenţie. Aşa cum anunţam la LePetitPrince pe blog, eu trebuie să vin cu continuarea. Iată întreaga poveste (cu PA-ul meu la sfârşit):

Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.

Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Realism amar (de Laura Driha)
Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”

Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
– Cum crezi că ? înghiți în sec

O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cat si-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
„Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, „trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Plecarea (de Carmen Negoiţă)
Arkana se plimba de la o căruţă la alta. Întârzierea celor doi îi accentuau temerile. Cu cât soarele se ascundea dincolo de linia orizontului, cu atât frigul punea stăpânire pe acel tărâm al nimănui. Trecu pe la fiecare căruţă şi verifică dacă toţi copiii sunt bine. Dincolo de umbrele ce se întindeau tot mai misterioase, se auzi urletul unui lup. „Arkana, plecăm. Agenţii Vaticanului sunt aproape. Fiecare să treacă la câte o căruţă”, se auzi din noapte glasul lui Magister. Era fericită să-i revadă, însă prezenţa femeii o înfurie de-a binelea.

Scutierul (de Bogdan Onin)
Era cea de-a treia iarnă de când Patrick – în realitate scutierul lui Sir Edward – acceptase să se alăture misiunii secrete a lordului său. Știa că protejarea tânărului prinț era o sarcină extrem de importantă de vreme ce le fusese încredințată chiar de Rege. Lordul nu mai fusese așa de furios de multă vreme și nici nu era de mirare, după ce auzise că agenții papistași erau pe urmele lor. Cineva trădase! Dar cine, de vreme ce erau atât de puțini cei ce știau adevărul. Nici măcar copilul nu știa de fapt cât de important era pentru Regat!

Noapte de nepătruns (de LePetitPrince)
I se parea ca linistea din jur ii apasa pe ganduri de parca ar fi vrut sa-i impinga afara din minte intrebarile fara raspuns, si, tocmai cand se pregatea sa le risipeasca cu o lovitura de spada ca pe un dusman ivit pe nepusa masa, auzi dinspre padure:
– Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele…
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.

Legături de sânge (de Victor Bucur)
Magister se întoarse către lizieră:
– Poate că vorbele mele te-au rănit, dar au trecut trei ani de-atunci. Dă-ţi puţină pace.
– Pace? O voi avea atunci când mucosul nu va mai avea suflare, răspunse vocea din beznă.
– Atunci nu o vei avea cât voi trăi eu. Tu vei continua să-ţi trimiţi asasinii incompetenţi, cu pofte necurate, robe şi mătănii iar eu voi continua să-i ucid. Şi nu uita, dragă vere, că binecuvântarea şi aurul papei nu vor mai cumpăra răbdarea poporului pentru mult timp. Zilele pe tron îţi sunt numărate. Curând Anglia îşi va cunoaşte suveranul.

Editare ulterioară: injineru’ a publicat deja o continuare. O puteţi citi aici.

Ar mai fi interesaţi să participe: Ada PavelAdelaAltcerseninAndreiStropi de sufletBogdanCaiusCammelyCarmencitaCati LupaşcuCellaCristian DimaCristian LisandruCălin HeraDan din MaramuresDoina Popescu, EsqvilynFlavius ObeadăFloUngureanuG1b2i3GabitzuGabriela ElenaGabriela IlieşGabriela NeaguGeanina LisandruGeocerGianaIoan UscaLady ALaura DrihaLee DeeLoraLuMelamiMirela PeteRedsky2010Se-cretSimion CristianSorina IvaşcuTeo NegurăTurist ClujanDan (aceleaşi pinguri furate de la Carmen, cu mici adăugiri)


Blog de blog. Nominalizările mele


Cică nişte blogări mai veterani au organizat un concurs de blogări. I-au zis „Blog de blog – cele mai bune bloguri din 2010”. Detaliile şi regulamentul le găsiţi pe blogul Luciei Verona. Alte detalii le găsiţi aici, tot pe blogul dânsei. Pe scurt, nominalizările sunt gândite ca o leapşă (cea aici de faţă) pe care o poate prelua oricine. Condiţie obligatorie: pentru ca juriul să ia aminte de nominalizările voastre, trebuie să publicaţi un comentariu cu link-ul articolului vostru (cel în care faceţi nominalizările) la articolul Luciei Verona de-aici.

Iată nominalizările mele:

1. Marele premiu – Pentru că-mi place: Şilavarăcald
2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie): Bogdan Onin (creaţie), Adela Onete (creaţie)
3. Blogul cu cel mai mult umor: Buimacii
4. Cel mai bun cititor/comentator: Bogdan Onin
5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei
6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic: Mihai Duţu
7. Cel mai informat blogger: Mihai Duţu
8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă: Giana, Pisica Roz
9. Cel mai bun blog al unui ziarist: Simona Tache
10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri: Cabral
11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică): Camen Negoiţă
12. Cel mai bun blog de sport: Andrei Manţog (pentru pariurile sportive)
13. Cel mai bun blog de muzică: Fosile
14. Cel mai combativ blog:
15. Cel mai activ blogger: Klausen
16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri: Lorena Lupu
17. Blogul pasiunii (profesiune, hobby). Aici vor intra blogurile culinare, de modă, de design, grădină, cîini-pisici, călătorii, colecţii. Desigur, juriul va putea să acorde mai multe premii, dacă va fi cazul: Biacad (arhitectură), Chez Mazilique (culinar), Jordaş (IT)
18. Premiul de popularitate: Şilavarăcald
19. New entry: RaRo, Ştefan Ghidoveanu (moshulsf)Buimacii

Recapitulăm: Este o leapşă, deci luaţi-o şi nominalizaţi. Şi nu uitaţi: „Toţi participanţii sunt rugaţi să lase într-un comentariu la această postare un link funcţional spre pagina cu nominalizări de pe propriul blog.


Duşmanul meu de moarte


Am primit de la Veo leapşa cu numele ăsta încă din 2010. Şi mă grăbesc s-o onorez că şi-aşa încă nu mi-a venit inspiraţia. Cică să zic cine sau care este duşmanul meu cel mai crâncen.  Apoi io am doi duşmani crânceni. Care, colac peste pupăză, mai fac şi echipă. Iar în echipă sunt redutabili. Sunt mai letali decât Jet Li în rolul lui Bond. James Bond. Cum? Jet Li n-a jucat rolul lui Bond? Păi de-aia. Le-a fost frică producătorilor să-i dea rolul.

Revenind la duşmanii mei de moarte, ei sunt lenea şi timpul. Io sunt o persoană leneşă. Se vede şi din activitatea mea pe-aici şi v-am şi spus-o, tot pe-aici, de nenumărate ori. Ei bine, lenea asta n-ar fi o problemă prea mare. Din când în când îmi mai dau câte un şut imaginar în cur să mă mobilizez, şi totul e ok. Fac ce am de făcut şi dup-aia iar am program de reproducere: mă fute o leneeeeee. Nu zic că-i bine. Nu-i bine. Dar am învăţat să trăiesc cu mine însumi, că de divorţat n-am reuşit.

Iarăşi e nasol când am chestii de făcut şi nu am timp de ele. Încerc să mă roganizez, să le programez, să le suprapun… Un stres continuu. Fumez… ehm, pardon, fumam câte două pachete pe zi când aveam perioade de-astea. E nasol să fii contra timp.

Dar cel mai nasol este să te fută lenea contra timp. Mi se întâmplă mai rar, dar mi se întâmplă şi de-astea. Şi atunci are loc un fenomen bizar: eul meu interior se agită şi bate cu pumnul în eul meu exterior ca într-o colivie de sticlă securizată şi strigă „Trezeşte-te, bă, în pula mea, că nu ai timp. Mobilizează-te, tâmpitule” dar de-afară nu se aude nimic. Exact ca în scena aia din Aliens în care Ripley şi Cassandra (parcă aşa o chema pe puştoaică) sunt încuiate într-o cameră de securglass cu o gânganie de-aia de dat muie alienă eliberată premeditat dintr-un tub de stază. Vă mai amintiţi cum rupea Ripley scaunele în sticla aia şi cum se agita în faţa camerei de supraveghere? Cam aşa face eul meu interior. Şi eu ce fac? Sting monitorul (evil laugh emoticon căruia nu-i ştiu combinaţia de caractere).

Cea mai antologică fază de genul ăsta mi s-a întâmplat chiar înainte de bac. Mai erau câteva zile până la prima probă (aia de română oral) şi să mor dacă eu aveam vreun chef de învăţat. Mă regula o lene de-aia de zile mari… potentă, taică. Cu o zi înainte de proba cu pricina m-am trezit şi eu: „Ce pula mea faci, mă? Tu mâine dai bacu’ şi în loc să înveţi, o arzi pe MTV?” Jap, jap doo palme imaginare… Şi m-am pus pe învăţat. M-a ţinut 4 ore. Ce Dumnezeu să înveţi în patru ore? Cred că reuşisem să parcurg o singură dată cam a cincea parte din toată materia. Apoi, fiind asta în 2000, cică an aniversar eminescian (150 de ani de la naşterea poetului), am trecut odată rapid şi prin materia ce ţinea de operele luceafărului. Şi am făcut bine, pupa-m-aş. Mi-a picat fix Luceafărul. Şi romanul istoric al lui Sadoveanu – care mi-a plăcut, deşi nu am citit nici unul. Am luat doar 8,50. Am recuperat la scris. Vorba aia: prost să fiu, noroc că sunt.

Dau leapşa mai departe lui Carmen (că şi-aşa nu prea scrie ea; pune doar poze şi-i păcat că e la fel de talentată la cuvinte cum e şi cu obiectivul foto), lui Bogdan (pen’că m-a amuzat snoava lui cu cei doi veterani tovarăşi de arme) şi lu’ Giana (că vreau să mă râd şi presimt io c-o să mă râd dacă scrie ea despre asta). Şi cui o mai vrea s-o preia. Aşadar, care-i duşmanul vostru de moarte? Daţi-l în gât.

Editare ulterioară: Leapşa merge şi la Pisica Roz, din cauza motivului de-l puteţi citi mai jos, în comentarii


PAveste fără sfârşit – Medieval story. Cap. 11


În caz că sunteţi noi pe blogul de faţă şi nu ştiţi despre ce este vorba în proiectul „PAveste fără sfârşit”, aruncaţi un ochi aici. Reamintesc că oricine doreşte să participe la povestea noastră este bine venit. Însă recomand cu căldură citirea regulamentului cu atenţie. Aşa cum anunţam la Injineru’ pe blog, eu trebuie să vin cu continuarea. Iată întreaga poveste (cu PA-ul meu la sfârşit):
Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.

Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Realism amar (de Laura Driha)
Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”

Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
– Cum crezi că ? înghiți în sec

O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cat si-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
„Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, „trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Ar mai fi interesaţi să participe: Ada PavelAdelaAltcerseninAna CazacuAndreiStropi de sufletBogdanCaiusCammelyCarmenCati LupaşcuCellaCristian DimaCristian LisandruCălin HeraDan din MaramuresDoina PopescuFlavius ObeadăFloUngureanuG1b2i3GabitzuGabriela ElenaGabriela IlieşGabriela NeaguGeanina LisandruGeocerGianaIoan UscaLady ALaura DrihaLee DeeLoraLuMelamiMirela PeteNicePaul GaborRedsky2010Se-cretSimion CristianSorina IvaşcuTeo NegurăTurist ClujanDan (pingurile sunt cu copy/paste de la Carmen, din lipsă de timp; pe unii din voi nu vă cunosc, dar dacă domnişoara Negoiţă zice că aţi putea fi interesaţi, eu am deplină încredere în ea; îmi cer scuze pentru deranj şi vă urez un An Nou mai bun)


Leapşa cu o mie de feţe


Atenţie blogărime, totă lumea cu pupila aici şi cu mâna pe maus. Pe locuri, fiţi gata, click. S-a născut leapşa transformer, spaima blogărului. Mama încă lăuză a abominabilei creaturi este Veutzu, deci dacă de-a lungul veacurilor cineva se va simţi maltratat şi persecutat de leapşa mutantă, consemnez pentru analele (nu, nu e porno) blogosferei că înjurăturile, masa şi dansul să-i fie adresate lui. Leapşa mutant are o singură regulă: să fie dată mai departe. Ce chestie, nu? În rest treaba e simplă: fiecare dispune ce trebuie să facă următorul după cheful, inspiraţia şi simpatiile sau antipatiile de moment. Orice-i trece prin cap poate deveni agentul mutagen. Vorba neamţului, the sky is the limit. Io am scăpat incredibil de ieftin. Deşi mintea diabolică a lui Veutzu a plăsmuit un mic infern al blogărelii cu posibilităţi nelimitate, malignitatea lui s-a consumat toată aici. Sunt dezamăgit de lipsa de provocare. Tre’ să zic doar ce melodii am pe telefon. Şi întâmplarea face că acum am în dotare un telefon de doi lei (a se citi 10 euro) pentru care conceptul de personalizare este aproape inexistent. Oricum limitat la 10 tonuri de apel şi 4 (patru) poze pentru desktop. Nu are cablu de date, nu are cameră, nu are porturi de transfer de nici un fel, nu are nici măcar MMS-uri. Dar ghici ce? Pot să vorbesc la el. Ca să respect totuşi leapşa şi ca să nu pierd ocazia să mă laud, o să vorbesc de melodiile pe care le-am avut pe iPhone (iPhone-ul meu 2G după care plâng şi-acum, pe care l-am uitat într-un oficiu poştal din Italia). Şi nu o să vă zic de tonul de apel, care era clasicul Crickets din melodiile lui originale (îl găsiţi pe-aici), şi nici de tonul de mesaj – nici nu mai ştiu care era – ci de tonul pentru mail nou de care eram foarte mândru şi care era ăsta:

Chiar din filmuleţul ăsta am şi obţinut melodia, după două ore de descărcat, extras sonorul, convertit, optimizat calitate, tăiat, etc.

Leapşa metamorfică pleacă mai departe la: Pisică, Adele şi Jordaş. Vor trebui să se prezinte la raport cu o colecţie din copilărie documentată de cel puţin o poză originală (nu de pe gugăl). Nu contează că sunt surprize de la gumele de mestecat, timbre, capace de bere sau pietre. Condiţia obligatorie pe care orice colecţie ar trebui să o respecte după standardele mele este să aibă cel puţin 10 piese.

Peseu: Că tot veni vorba, dacă sunteţi cuminţi poată într-o bună zi vă voi arăta cele două colecţii ale mele. Colecţii de om viciat până-n măduva oaselor.


Leapşă de la Pisica Roz


1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

Dune. Sau oricare altă carte din ciclul Dune. Pentru că este un SF despre alte lumi, într-un viitor atât de îndepărtat încât epoca noastră pare arhaică şi totuşi cu o societate atât de arhaică încât a noastră pare topul civilizaţiei (şi nu e). Film? Matrix. Să văd cum e să faci pe hackeru’ superman zburător prin Matrix şi să mă teleportez cu telefonu’. Cântec? I don’t Want to Miss a Thing de la Aerosmith… „I could stay awake just to hear you breathing…” cred că am zis tot cu asta.

2. Daca ai putea să-ţi alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Îmi place şi David cum a zis şi Pisica, dar în ultiml timp a suferit o inflaţie de necrezut. Jumătate din plozii cu puţă născuţi în ultimii 5 ani se numesc David. Aşa că rămân la numele meu. De sex opus? Hmmm… cred că Sara.

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru 1 an şi de ce?

Cuba sau Jamaica. Ca să stau într-o colibă de frunze de palmier şi să fumez iarbă până-mi prăjezc toţi neuronii. Dar asta mai la pensie, aşa…

4. Care e visul cel mai neobişnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?

M-am visat personaj de joc pe calculator… Alergam printr-un labirint şi împuşcam monştri. La un moment dat m-am întâlnit cu unul care mi-a luat puşca din mână şi mi-a zis: „Acum e rândul meu”. Şi eu trebuia să fug. Da’ m-am trezit. A fost mai simplu.

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.

Hmmm… Nu ştiu nici un animal în pielea căruia să-mi placă să fiu. Dacă aş fi obligat să aleg, aş alege ceva zburător sau marin din vârful lanţului trofic. Să povestesc o zi imaginându-mi o stfel de viaţă? Cam greu. Nu prea ştiu cum îşi petrece ziua un vultur sau un rechin.

6. Daca ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi aceasta persoană şi de ce ai ales-o?

Mi-ar plăcea să fiu custode la Arhivele Vaticanului. Dar pe o perioadă limitată destul de lungă, să am timp să citesc tot ce mă interesează.

7. Daca te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?

Îmi sună a scenariu de Resident Evil sau I Am Legend. Cred că primele gânduri ar zbura imediat la satisfacerea nevoilor în noile condiţii. Apoi aş căuta activităţi care să-mi ţină mintea ocupată ca să n-o iau razna.

O pasez la Vasi că şi-aşa n-are inspiraţie. 😉


%d blogeri au apreciat asta: