Category Archives: D'ale jurnalistului

Excursie în Alto Adige organizată de Asociaţia „Ştefan cel Mare” din Portogruaro


Când am primit invitaţia de a participa la o excursie organizată de o asociaţie a românilor în Italia, iniţial am fost foarte sceptic. Mă aşteptam, în baza experienţelor precedente, la multă gălăgie, limbaj neaoş şi multe manele. Am strâmbat instinctiv din nas dar, în lipsa altor activităţi cu care să-mi umplu timpul respectiv, am acceptat. Şi bine am făcut. Pentru că am fost plăcut surprins de evenimentele petrecute.

Aventura a început duminică, 12 decembrie, la ora 7 dimineaţa, în autogara din Portogruaro. Iniţiativa aparţine asociaţiei românilor locale, Associazione Culturale Romena „Ştefan cel Mare”, condusă de băcăuanul Ioan Antal. La primul peron al autogării două autocare aşteptau momentul îmbarcării unei mulţimi destul de pestriţe: copii, adolescenţi, persoane la prima sau la a doua tinereţe, accente româneşti diferite, limba română cu un grad mai mic sau mai mare de contaminare cu termeni italieni şi moţăiala apatică din cauza frigului tăios şi a orei matinale în zi de duminică. Zăresc prin mulţime un acordeon, o tobă şi o tamburină şi ridic o sprânceană. Sper în sinea mea să nu nimerească în acelaşi autocar cu mine sau măcar ca posesorilor lor să le fie la fel de somn cum îmi e mie şi să nu fie loviţi de inspiraţii melomane.

Comunitatea românească din Portogruaro între criza financiară şi tradiţiile de Crăciun

Răsuflu uşurat când văd că, în momentul îmbarcării, dl. Antal îi direcţionează ferm: „Voi mergeţi în autocarul cu tineri”. Mă încearcă însă şi un uşor regret: la cei treizeci de ani ai mei, eu nu mai sunt apt pentru autocarul sus numit. Mă îmbarc spăşit în autocarul „pentru pensionari” (n.a.). După ce organizatorii s-au asigurat că nu a rămas nimeni în urmă, ne punem în mişcare. Dl. preşedinte ne anunţă itinerariul excursiei: prima escală avea să fie „Il Vilaggio di Natale” din Bussolengo, provincia Verona, urmând apoi să ne îndreptăm spre litoralul lacului Garda şi să poposim într-o cochetă staţiune – Bardolino – pentru câteva ore; după care urma să parcurgem întreaga coastă de est a lacului până la punctul final al excursiei noastre, localitatea Arco, obiectivul nostru fiind „Il mercato di Natale”, un târg de obiecte artizanale specifice Crăciunului, aşa cum îi zice şi numele. Drumul a fost relativ scurt. Printre colindele lui Fuego şi aţipirile matinale, am ajuns, pe nesimţite, la prima destinaţie. După un maraton de shoping de exact două ore în Bussolengo, spiritele s-au mai dezmorţit şi pe drumul spre al doilea popas au început să se înfiripe conversaţiile. Am fost plăcut surprins să constat că românii din Italia (cel puţin cei din zona Portogruaro) nu sunt preocupaţi numai de locuri de muncă, recesiune financiară şi probleme birocratice specifice imigranţilor. S-a vorbit mult de planuri de viitor, reţete de prăjituri, nepoţei, şi tradiţii de Crăciun şi mai puţin de consulate, paşapoarte expirate şi locuri de muncă „la fix”.
Ajunşi în Bardolino, ni s-a dat iar liber la cutreierat. Tot două ore. De data asta într-un ritm mai relaxant, activităţle fiind cu totul altele decât slalomul contra timp printre standurile din „Villago di Natale”: plimbări relaxante pe faleza de pe malul lacului, picnicuri pe băncuţe, cu sendvişuri aduse de-acasă, hrănitul raţelor şi al lebedelor şi, nu în ultimul rând, o mulţime de fotografii, amintiri de trimis celor rămaşi „acasă”. Odată îmbarcaţi din nou în autocare, pornim către destinaţia finală a excursiei noastre, târgul de articole specifice Crăciunului din Arco.

Spectacol public cu cântece de Crăciun şi nu numai, în piaţă la Arco

Deja voia bună era la ea acasă în ambele autocare, mai ales în cel cu „melomanii” de care vă vorbeam mai sus. Dar, deşi soarele ne-a onorat cu prezenţa aproape toată ziua, buna dispoziţie şi puţinele beri băute de unii conaţionali nu prea reuşeau să invingă frigul din Arco. Aşa că, odată ajunşi printre tarabele cu jucării de lemn, produse culinare specifice zonei şi decoraţiuni artizanale de brad, o parte din tovarăşii mei de drum au făcut ceea ce ar face oricare alţi 12 români, strânşi la un loc de diferite împrejurări şi animaţi de spiritul bahic, pentru a învinge frigul: şi-au scos instrumentele şi au început să cânte colinde şi cântece populare şi să danseze. Spectacolul ad-hoc a adunat o mulţime de italieni curioşi. Ba chiar unii au început să bată din palme în ritmul muzicii. La un moment dat, zona respectivă devenise impracticabilă datorită mulţimii adunate pentru a asista la spcteacol. Şi trebuie să recunosc că a fost un spectacol frumos. La sfârşit s-a lăsat cu aplauze furtunoase.
Pe drumul de întoarcere mă mai aştepta o surpriză: un caraoke colectiv pe muzică pupulară românească, cu versurile proiectate pe televizoarele din autocar. Păcat că oboseala începuse să-şi spună cuvântul iar entuziasmul îi părăsise pe mulţi dintre noi. Plăcut surprins de evenimentele de peste zi, l-am abordat pe dl. Antal, preşedintele asociaţiei „Ştefan cel Mare”, pentru a afla mai multe informaţii despre activităţile organizaţiei.

„Urmărim promovarea valorilor noastre pe plan local, valorificând potenţialul celor de-aici, din sânul comunităţii…”

Ioan Antal este originar din Bacău. La cei 34 de ani ai săi este licenţiat în Teologie Catolică la Strasbourg (Franţa), dar în Italia lucrează ca asistent socio-sanitar. A înfiinţat Asociaţia culturală română „Ştefan cel Mare” în 2009 cu scopul precis de promova valorile culturale româneşti în această zonă, în raport cu elementele culturale autohtone, pentru că, mi-a declarat domnia sa, „nu vom ajunge niciodată la un grad satisfăcător de integrare, fără să cunoaştem cultura, tradiţiile şi obiceiurile locale. De asemenea, eu şi colaboratorii mei din cadrul asociaţiei (Larissa Nesru, Florentina Dochia şi Sergiu Macovei – n.a.) am încercat să descoperim şi să valorificăm talentele pe care le avem în sânul comunităţii şi am mizat mai puţin pe aducerea de artişti deja consacraţi din ţară, aşa cum fac alte asociaţii. Astfel, evenimentele pe care le organizăm noi au mai mult caracter de petrecere cu cântece şi jocuri tradiţionale, decât de spectacol.” Se referea, probabil la talente precum doamna Ioana Ştefănuţ – o voce de excepţie şi la Ciprian Curcan – un tânăr organist. Pe ambii am avut plăcerea să-i ascult pe un DVD difuzat în autocar, filmat cu ocazia uneia dintre petrecerile de care vorbea domnia sa. Printre evenimentele deja „tradiţionale” oranizate de asociaţie an de an sunt Sărbătoarea Femeii (8 martie) şi sărbătoarea Copiii de azi, copiii de mâine (1 iunie), dar nu lipsesc nici alte activităţi şi evenimente, cum a fost excursia la Monte Santo Lussari din iunie anul acesta.
Rezumând această zi de duminică în cuvinte puţine, aş putea să zic că a fost o experienţă relaxantă şi educativă. Şi, lucru deloc de ignorat, nu am auzit o singură notă de manea pe parcursul întregii zile. Datorită eforturile lui Ioan Antal şi a colaboratorilor săi, românii din zona Portogruaro au ocazia să se întâlnească, se se distreze, să se relaxeze, să înveţe câte ceva dar, mai presus de toate, au o identitate în cadrul cultural local: Associazione Culturale Romena „Ştefan cel Mare”.

Notă: Am scris acest articol pentru publicaţia diasporicească Actualitatea românească. Puteţi citi articolul şi mai jos, aşa cum a apărut în susnumita revistă. Slide-ul care urmează a fost realizat de către Carmen (mulţumesc Carmen) cu fotografiile făcute de mine în excursia respectivă. Mai jos de el aveţi şi itinerarul excursiei cu cele 3 popasuri.

Prima parte a articolului la pag. 12
A doua parte a articolului la pag. 8

Libertatea de exprimare


Constituţia României în Articolul 30 (Libertatea de exprimare) spune că:

(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisa.
(3) Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii.
(4) Nici o publicatie nu poate fi suprimata.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursa finantarii.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii. Delictele de presa se stabilesc prin lege.

(am redat articolul integral, pentru a nu avea discuţii cu unii gureşi cum că, aşa cum am mai auzit, deciziile CNA-ului sunt constituţionale şi îşi au baza în prevederi din actul de căpătâii al ţării)

Deşi coma (1) spune clar că libertatea de exprimare de orice fel este inviolabilă, Consiliul Naţional al Audiovizualului este de altă părere. Pe cale de consecinţă, decide să penalizeze un post de televiziune pentru difuzarea unor opinii personale, într-o emisiune de dezbateri şi de opinii (raportul complet cu privire la această decizie îl puteţi citi aici). Şi asta în condiţiile în care însăşi prezentarea de pe site-ul lor spune că „Misiunea CNA este de a asigura un climat bazat pe libera exprimare şi responsabilitatea faţă de public în domeniul audiovizualului.”

Rezultatul? 400 de oameni adunaţi în doar două ore, pentru a protesta împotriva cenzurii şi a îngrădirii libertăţii cuvântului. Nechemaţi, neconvocaţi. Doar anunţaţi printr-un blog destul de popular şi o emisiune de mare audienţă. Sunt de părere că 400 de voci ar trebui să se audă mai tare decât 11 glasuri piţigăiate ale unor marionete ale puterii, ce iau deciziile după interese şi după ureche (cei 11 membri ai CNA-ului sunt numiţi de Parlament).

Ştiu că episodul este deja fumat, trecut, răcit şi ce mai vreţi voi. Dar nu e niciodată târziu pentru a milita pentru drepturile noastre. Eu o fac acum, aici, aşa cum vedeţi mai sus. Armanbet Zarif, fost coleg de facultate şi bun amic o face aşa:


Zuckerberg vs. Assange. Arbitrează Time Magazine


Mark Zuckerberg,
Time's Person of the Year 2010

Deşi sondajul de pe site-ul prestigioasei publicaţii îl scotea pe  Julian Assange învingătorul incontestabil al cursei pentru titlul de „Person of the year”, Mark Zuckerberg clasându-se abia pe locul 10, după alte „personalităţ”i precum Lady Gaga (locul 3 (?)), Steve Jobs (locul 7) sau Şomerul American (?!?) (locul 9), redactorii Times au decis astă noapte să-l încoroneze pe fondatorul Facebook-ului drept omul anului 2010. Aveţi mai jos topul complet, numărul de voturi inclus.

Rezultatele sondajului de pe http://www.time.com

Care a fost raţionamentul după care redactorii de la Time au decis să ignore părerea cititorilor săi, habar nu am. Nu stau să discut acum ce a făcut Zuckerberg ca să merite să fie în topul ăsta. E suficient să spun că odrasla sa bastardă, cea mai populară reţea de socializare la mai puţin de 6 ani de la naştere era evaluată ca fiind a treia cea mai valoroasă companie din lume (41 de miliarde de dolari, declasând Ebay şi poziţionându-se imediat după titanii Google şi Amazon) şi la fix 6 ani şi o lună (martie anul ăsta) a depăşit pentru o săptămână Google la numărul de vizitatori în topul Alexa şi deja am spus suficient, fără a spune însă nici pe departe tot. Daţi cu Google (eh, da, life’s a bitch) şi o să găsiţi suficientă lectură cât să vă ţină ocupaţi până după sărbători.

Nu stau să discut nici de ce el şi nu Assage, deşi cred că la impact social global la „nivel de adulţi” ca să zic aşa wikileaks.com bate la orice oră facebook.com, deşi acuzaţia de „prezervativus (inte)ruptus” pare o farsă de-a lui Jugaru comparativ cu acuzaţiile de violare a privacy-ului, a copyright-ului sau compromiterea securităţii unor sisteme informatice cu care s-a confruntat Zuckerberg. Am vrut să vă pun şi link către wikileaks.com dar site-ul arată la ora actuală exact ca în poza de mai jos, deci se pare că problemele lui Assange sunt mult mai serioase decât acuzaţia de pseudoviol („sex pe nepregătite„) a pipiţelor suedeze.

Întrebarea care mă frământă este de ce ei? Chiar merită să fie Assange, Zuckerberg, Lady Caca sau Jobs în fruntea topului Time’s Person of the Year? Unde sunt persoanele excepţionale cu fapte cu adevărat memorabile? Unde sunt medicii care revoluţionează tratamentul cancerului de sân? Unde sunt politicienii care animează spiritele în lupta pentru drepturile omului? Ştiu că ăsta nu e premiul Nobel, dar totuşi, Lady Gaga?!?

Ah, şi dacă vreţi să citiţi ceva amuzant cu aluzie subtilă la Wikileaks, aruncaţi un ochi pe la prietenul Bogdan. Şi dacă tot treceţi pe-acolo, vedeţi că el a scris deşa primul episod din proiectul de care vă vorbeam ieri. Al doilea episod îl găsiţi la Carmen. Al treilea e „pe vine” aici, la mine, odată cu regulamentul. Pe care nu l-am scris încă pentru că aveam nevoie de aprobarea lor, aşa că aveţi puţintică răbdare.


Andrei este nevinovat


Cine este Andrei? Andrei este un puşti foarte talentat şi sensibil. Dacă vă aruncaţi ochii puţin pe blogul lui veţi vedea câtă sensibilitate răzbate din textele şi din versurile lui. Veţi simţi cât suflet pune în ceea ce scrie. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Talentul vine din sufletele sensibile.
Ei bine, Andrei a fost acuzat de plagiat. Şi aici se încurcă iţele. Rău, dar rău de tot. Va urma un text la fel de încâlcit ca personalitatea individului pe care l-am investigat timp de o săptămână, încercând să fac lumină în toată povestea asta şi să-i aduc un dram din dreptatea cuvenită lui Andrei.
Dar să o luăm schematic. Ei bine Andrei a fost acuzat că poezia de mai jos – stânga (care apare pe blogul lui aici) nu e a lui ci este un plagiat „de acela la modul jenant” după poezia din dreapta, publicată la o dată anterioară datei la care a publicat Andrei poezia, aici şi aici de către Bogdan Bărbieru. Faceţi şi voi o comparaţie:

Versiunea lui Andrei

Pasageri pentru eternitate

Ne baricadăm în case
Cunoscând ce e tăcerea,
Îmbătaţi de gustul toamnei
Mai înţepător ca berea.

Sufocăm cuvinte goale
Zugrăvite în caiete,
Neştiuţi de lumea toată
Când multiplicăm regrete.

În sertar îmi sunt păstrate
Sentimente şi favoruri,
Divorţat de mine însumi
Pregătit de alte roluri.

Gust din toamnă doar o cană
Presărată lin cu frunze,
Lăsând stropii de iubire
Să se prelingă pe buze.

Lasa-mă să-ţi fiu poveste
Arătându-mi adevărul,
Fii tu Eva mea, iubito
Ispiteşte-mă cu mărul.

Poposit la tine-n braţe
Pasager trecut prin viaţă,
Te invit la dans, în şoaptă
Pe acorduri de romanţă.

Să ne balansăm iubirea
Neglijând orice suflare,
În tramvaiul fără staţii
Care ne va pierde-n zare.

Versiunea lui Bogdan Bărbieru

Cerşetori în trenul făr’de gară

Ne închidem în case
necunoscând ce e tăcerea
îmbătaţi de mirosul toamnei
mai înţepat ca berea

topim cuvinte goale
pictate în caiete
neştiute de toţi şi toate
cum multiplicăm regrete

În vechiul sertar ne sunt pastrate
Sentimente şi favoruri
Divorţează de minem inimă
Sunt pregătit sa joc in alte roluri

Gust din toamnă doar ultima cană
Presărată lin cu frunze
Lăsând stropii de iubire
Să se prelingă pe buze

Lasă-mă să-ţi fiu zeu suprem
Arătându-ţi adevărul
Fii tu Eva şi-n revers
Să te ispitesc cu mărul

Poposit la tine-n braţe
Ca pasager trecut prin viaţă
Te invit la dansul, în tăcerea
Unor acorduri de romanţă

Să ne balansăm iubirea
Neglijând orice suflare
Cerşători în trenul făr’de gară
Care ne va pierde-n zare.

Ei bine, acuzaţia de plagiat vine prin articolul ăsta, scris de John Doe, care ar fi o cunoştinţă a lui Bogdan – care se semnează pe bloguri-uri cu Bogdan, Amour de Jour, Hobbitul, etc. Oricum, atât John Doe cât şi Bogdan, dau de înţeles (John Doe în articolul cu pricina şi Bogdan aici) că nu sunt una şi aceeaşi persoană. Poeziile le-aţi citit mai sus.
Prima mea reacţie la articolul lui John Doe, bine-nţeles după ce am citit şi ambele poezii, am lăsat-o, firesc, la comentarii. Dar, aşa cum mă aşteptam, comentariul nu a fost aprobat. Interpelat cu privire la comentariul neaprobat autorul zice că „in spam nu e, mai ales ca nu se modereaza comentariile … mai scrie o data”, „sau sa nu ti-l fi gasit spam asasinul, ceea ce nu e bine ca e unfel de akismet si asta”. Dar, la tentativa de a mai scrie odată, serverul lui zice „Duplicate comment detected; it looks as though you’ve already said that!”. Deci comentariul este pe server, neaprobat. Aşa că, iată părerea mea, aşa cum am scris-o atunci, la cald:

Hai să fim serioşi. Chiar nu vrea nimeni să pună punctul pe i în această situaţie penibilă. E chiar atât de greu să crezi că un puşti poate avea mai mult talent decât un absolvent de facultate masterand?
Opinia mea este a unuia din exterior care se loveşte de toţi actorii acestui eveniment pentru prima dată (mai puţin Hobbitul).
Sincer acum, care din cele două poezii vă pare mai bună, mai armonioasă, mai melodioasă? Mie mi se pare că s-a întâmplat exact contrariul celor spuse de John Doe (Amour de Jour, şi care alter ego/personalităţi o mai folosi)
@Bogdan, Hobbitul, Amour de Jour, John Doe, etc, etc, etc (Smeagol ar fi invidios pe numărul tău de personalităţi): În articolul de mai sus spui că altul este autorul. Tot aici într-un comentariu spui „cum spuneam si aici (http://bogdan.stirute.com/despre-talharie-in-particular/)”. Trimiterea este către blogul autorului, recte Bogdan. Hotărăşte-te: eşti sau nu eşti aceeaşi persoană.
Sau vrei să dai impresia că sunteţi mai mulţi pentru a atrage simpatie prin numărul de susţinători în această cauză? Care este argumentul tău de fapt? Că datele tale sunt precedente celei a lui Andrei? Pot să îţi scriu şi eu poezia asta pe blogurile mele cu date precedente alor tale şi să spun că m-ai plagiat. Să vezi câţi susţinători voi avea şi eu. Argumentul tău este vax. Vorbeai de măsură metrică (ritm, măsura versurilor cum le spui tu). Unde Dumnezeu e ritmul tău? Am recitit primele două strofe din aşazisul tău original (mai mult nu am avut răbdare). La tine numărul de silabe a total opţional. Ce ziceai? Că ştii să scrii versuri? Mai citeşte odată poezia lui Andrei. Nu pierde nici o măsură. De-aia zic că mi se pare că s-a întâmplat exact invers. Prin versiunea ta nu ai făcut altceva decât să ciunteşti grosolan o poezie frumoasă pentru a-ţi duce până la capăt ameninţarea de aici: http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/11/08/gabriela-elena-va-multumeste/
@Cristian şi Geanina Lisandru: Îmi cer scuze anticipat pentru că vă vorbesc în calitate de necunoscător (până în seara asta) a muncii dumneavoastră de promovare a literaturii, dar poate tocmai din cauza asta mărturia mea ar trebui să fie cu atât mai valoroasă. Repet, îmi spun părerea în calitate de cititor neutru. Nu credeţi că reacţiile şi măsurile domniilor voastre au fost un pic cam prea premature. Sunt dovezile aduse de Bogdan atât de incontestabile încât să putem arunca cu pietre în Andrei? Argumente la fel de fondate pot aduce şi eu. Argumente care pot demonta ceea ce zice Bogdan aici. Dacă sunteţi interesaţi să le aflaţi, contactaţi-mă pe blogul meu. Dacă v-aţi supărat, în schimb, că Andrei v-a renegat, este cumva îndreptăţit; i-aţi întors spatele. Pe blog la el spuneţi că aţi făcut acelaşi lucru. De-aici din comentarii nu reiese.
@toţi ceilalţi: Aruncaţi un ochi şi la ce are de zis Andrei înainte de a împroşca cu noroi. Nici unul nici altul nu adug argumente solide dar judecaţi şi după bunul simţ. Şi încercaţi să vă daţi seama cine ar avea de câştigat din asta şi cine nu, aşa cum zice chiar Andrei. Se vede de la o poştă unde stă talentul între cei doi.
Închei pentru că risc să scriu un comentariu mai lung decât articolul în sine. Nu ştiu dacă acest blog are moderare, dar fac oricum un avertisment că, în caz că nu vei aproba comentariul, îl voi include într-un articol mult mai lung pe blogul meu.

Răspunsul lui Andrei la acuzaţia de plagiat îl puteţi găsi aici. Argumentele lui sunt pertinente, aşa cum sunt şi cele ale unor comentatori la articolul respectiv (vezi comentariile lui Bogdan Epureanu). Pentru mine însă, cu cea mai mare valoare argumentativă rămân cuvintele lui Andrei care nu au fost făcute publice niciodată până acum. Cuvinte dintr-o conversaţie privată pe care Andrei m-a autorizat să le public:

[…] Vreau sa mai scriu poezii si în continuare si timpul va demonstra ca tot ce am scris îmi apartine, dar pana atunci voi ce aveti sa credeti? ca mint… nu e ok. am sa ma gandesc daca mai merita sa postez, pentru ca daca el face bani din toate vizualizarile, eu nu, asa ca de pierdut nu am nimic. de pe amprente m-au suspendat, ce as mai avea de pierdut, nu?
[…]
Vreau sa ma privesti ca pe un necunoscut si sa analizezi atat situatia cat si comentariile. […]

Cuvintele nu-mi sunt adresate mie dar cu toate astea i-am urmat sfatul. Pentru că, până la urmă, pentru mine asta era Andrei. Un necunoscut. Iar în cuvintele lui am simţit sinceritatea mai mult decât în ceea ce a publicat pe blog, incorsetat fiind de grija „audienţei” care stătea cu arătătorul îndreptat spre el.

Acum să analizăm puţin comportamentul grobianului de net aka Bogdan Bărbieru.
În primul rând, aşa cum aţi văzut mai sus, atât John Doe cât şi Amour de Jour (Bogdan), susţin în articolele respective că sunt persoane diferite. Ca apoi (aşa cum aţi citit în comentariul meu neaprobat) unul din ei să „se scape” că ar fi una şi aceeaşi persoană. Dacă domeniul pe care sunt înregistrate ambele bloguri lasă vreo umbră de îndoială, ei bine, eu am şi dovada clară că sunt una şi aceeaşi persoană: IP-ul după care comentează ambele personaje. Pe blog la Andrei, Amour de Jour a comentat de pe IP-ul 93.114.36.189, aşa cum se poate vedea şi din imaginea de mai la vale:

De remarcat agramatismele din comentariu!

Pe blogul unei bune prietene (care nu ştiu dacă vrea sau nu să-şi păstreze anonimatul în povestea asta, deci nu o să-i divulg identitatea fără consimţământul ei), John Doe comentează, aţi ghicit, după exact acelaşi IP. Mai precis, identitatea completă e:

john doe
cititor.stirute.com/
amour.dejour@yahoo.com
93.114.36.189

(nu am încă un printscreen care să ateste această informaţie, dar dacă există dubii asupra ei voi face rost de unul şi voi reedita cât de curând)

Aţi remarcat şi adresa de mail, da? Recapitulând, „ei” zic că nu sunt una şi aceeaşi persoană, faptele dovedesc că sunt. Prima greşeală a individului: minciuna are picioare scurte. Iese la suprafaţă la prima greşeală.
Mai mult, aşa cum a arătat şi Andrei aici, grobianul îşi inventează identităţi pe net, pentru a da impresia că are susţinători. Iată şi dovada:

Aţi remarcat IP-ul?

După cum vedeţi, comentariul lasă impresia clară că ar fi vorba de o altă persoană. IP-ul spune însă altceva.

Aşadar, recapitulând ideea personalităţii multiple, mie mi-au ieşit la socoteală următoarele: John Doe, Amour de Jour, Hobbitu’, iarăşi Hobbitul de data asta articulat), Bogdan – coautor la Dale Coolturale (dar undeva într-un alt blog de-al lui spune că-i aparţine) şi alina s., aceasta din urmă fără blog. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar mie o persoană cu atâtea identităţi îmi inspiră orice, numai încredere nu. Nici nu mai aduc în discuţie calitatea – atât artistică cât şi morală – a scrierilor lui. Şi el zice (peste tot pe unde are ocazia, de-aia nici nu mai pun link) că e mare jurnalist şi om de cultură, cu jdemii de articole publicate, şi alte texte artistice şi poezii.

Şi pe ce se bazează când face acuzaţiile? Doar pe datele publicării din blogurile respective! Aşa cum a arătat şi Andrei, argumentul e fragil ca un castel de cărţi de joc. E atât de absurd încât nici nu are valoare de argument. Dar haideţi să vedem ce zice chiar el în ceea ce priveşte datele de publicare ale articolelor. Spre exemplu, acest aricol apare în blogul său cu data de 29 octombrie 2009 dar în readerul meu de la Google, apare cu data de 29 ianuarie 2010. Iată poza:

Acelaşi articol, dată diferită. PE ACELAŞI BLOG!!!

De ce oare? Nu cumva pentru că meschinul umblă la date cum vrea el? Şi o face în mod frecvent; ăsta e doar un exemplu, dacă vreţi vă mai dau şi altele. Şi dacă îi stă în obicei să facă asta de ce ar fi mai fi credibil argumentul lui cu datele anterioare celei a lui Andrei?

Un alt aspect care mie mi-a sărit în ochi: categoriile sub care poezia e publicată pe hobitu.ro aparent sunt toate trei create odată cu această poezie (3 februarie 2009). Apoi nici una dintre ele nu mai e folosită până pe 12 septembrie 2009, 26 decembrie 2009, respectiv tot 26 decembrie 2009.  După aceste date toate cele trei categorii devin brusc foarte folosite. Unele chiar cuprind câteva zeci de articole, toate scrise în aceeaşi zi. Nu-i aşa că e ciudat?

Şi ce e cel mai jenant la personajul ăsta este că face nişte acuzaţii fondate pe argumente de mucava, i se contraargumentează, i se cer explicaţii iar el, în loc să aducă explicaţiile cerute argumentate corespunzător, ce face? Aruncă cu insulte în stânga şi în dreapta. Mie îmi zice: „victor, tu insuti esti un troll şi idiot, asa ca ca las-o mai usor”. Pe Andrei îl face „retard” după ce, tot el, pe blogul Gabrielei se lăuda că ” […] am dus o lupta si o campanie pentru acest tip de copii, pentru ca exista parinti care ma suna si imi vorbesc despre asta si alte lucruri asemnatoare […]” (se referea la copii autişti). De altfel, în acelaşi comentariu, l-a şi ameninţat el „profetic” pe Andrei: „[…] da o sa vezi tu plagiatul cat de curand si cum sta treaba […]”.

Şi atunci când aflu că intelectuali promotori ai culturii precum domnul şi doamna Cristian şi Geanina Lisandru dau crezare unui astfel de individ (mincinos, disociativ, inconstant, dualist, netalentat, etc. etc. etc…), mie nu-mi rămâne decât să mă mir.

Articolul meu vine tardiv pentru Andrei. Citind pe blogul lui, realizez că mulţi oameni s-au convins deja ce fel de om este şi că nu ar fi niciodată capabil să facă aşa ceva. Dar poate că am reuşit să fac puţină lumină în ceea ce priveşte personajul Bogdan Bărbieru.

În afară de personajele în cauză, e posibil să mai fie interesaţi de cele de mai sus următorii: Adela, Teo Negură, Vania, Carmen.


Un ţigan venea, săracu’…


…tocmai din India (de la mama dracu’).

Premize:
1. Aşa cum am mai spus-o de multe ori pe blogul ăsta, nu sunt rasist. Cum nu sunt nici antisemit, xenofob şi, cu atât mai mult, nu fac discrimanre pe principii de religie, credinţă, filosofie, etnie, număr la pantof, poză de facebook sau vizitatori pe bloguri. Rezumând, nu fac discriminări; sunt intolerant cu toată lumea în egală măsură.
2. Având în vedere că sunt plecat din România de ceva timp, nu mai am afinităţi în sfera politică Românească. Cu alte cuvinte, nu mai ştiu cine a mai mituit pe cine, ce dosare s-au mai fabricat, fiul cărui mogul s-a mai pişat pe o troiţă sau pe cine mai regulează adulterist ministrul cutare. Ştiu doar, în linii mari, că gurvernul actual are probleme mult mai mari decât cea pe care o voi expune mai la vale, dar nu mă interesează şi consider că sunt irelevante jocurile de culise politice ale iniţiatorului ideii.
3. Deşi m-am documentat puţin înainte de a scrie articolul de faţă, nu sunt nici pe departe un expert în domeniu. Nu am cunoştinţe de etimolo, filolog, antropolog şi alte chestii care se termină în „olog” şi sunt necesare unui studiu aprofundat al subiectului, dar, din câte am văzut, nici cei ce şi-au dat cu părerea până acum nu le au.

Bun. Ţinând cont de cele enumerate mai sus, haideţi să ne ţigănim! Daţi plei şi citiţi.

Mai întâi (şi anume ieri) am dat de articolul ăsta de la Cabral. Ăsta nu e decât preambulul. O să vedeţi mai târziu de ce are importanţă în expozèu’ aici prezent. Azi dimineaţă, la blogăreala de cafea (sau cafeaua de blogăreală) dau peste articolul surorilor Marx care mă trimite la sursa problemei, şi anume un articol din România Liberă, în care Victor Turşan (autorul) zice că deputatul PDL Silviu Prigoană a înaintat în luna septembrie Senatului o iniţiatică prin care se cere schimbarea denumirii oficiale de „rom” înapoi în „ţigan”. Şi cum grădina lu’ www e mare şi variată depedeve zoobotanic, s-a dat startu’ la datu’ cu părerea. Şi, dacă tot e deschis sezonu’, am zis să mă raliez şi io.

Păi de ce nu? Cum am am zis mai sus, nu ştiu cine naiba se mai învârte pe la noi prin parlament, guvern sau preşedinţie. Aproape că nici nu ştiu cine-i „deputatul PDL Silviu prigoană”. Am aşa o vagă imprese că e ăla cu gunoiu’ da’ nu sunt sigur dacă-i el sau fi-su. Dar parcă fiii lui aveau nume de domnitori (împăraţi? regi? romani; pizda mă-si mi-e lene să dau cu google) dar mă interesează atât de puţin încât nici măcar nu fac efortul să mă documentez. Şi nici nu e important pentru problema în discuţie. Deci, de ce nu?

Păi să vedem. Prigoană zice că denumirea de „rom” confuzează occidentalii care asociază pe motive fonetice romii cu România. Deşi argumentele lui Prigoană cu Britania=Ţara Briţilor şi Mauritania=Ţara Maurilor e gen furculision, lingurision, ceva adevăr există în toată povestea asta, oricât s-ar da surorile Marx cu curul de ciment că nu există o astfel de confuzie, că nu tot mapamondul vorbeşte româna şi deci nu se fac aceleaşi analogii semantice peste tot. Păi dacă nu credeţi că există o astfel de confuzie, faceţi experimentul cu Google de la Cabral. Şi, în caz că mai sunt unii care nu ştiu, Google face sugerimentele alea pe baza celor mai frecvente căutări. Deci dacă la o căutare gen „romanians are” Google continuă cu „gypsies” (ca prim sugeriment!) asta se întâmplă pentru că milioane de confuzaţi au căutat în Google „romanians are gypsies” (mai mulţi decât cei care au căutat „romanians are latins – thieves, vampires, not white – printre alte sugerimente). Şi de ce există confuzia asta? Nu cumva din cauza asemănării fonetice rom-român? Ba io cred că da.

Argumentul cum că termenul „ţigan” are conotaţii peiorative nu stă nici el în picioare.  Este un cuvânt care denumeşte o etnie (sau, mă rog, mai multe etnii care au ceva în comun – nomadismul). Nu defineşte un statut, nici o rasă, pen’că şi pentru culorile rasiale există eufemisme deci nu e nevoie de cuvântul „ţigan” pentru asta. Ei sunt ţigani, cum alţii sunt găgăuţi (turci creştini din Republica Moldova), lipoveni, machedoni şi aşa mai departe. Eu personal am auzit ţigani respectabili, persoane publice, pe care eu le apreciez, recunoscând public că sunt ţigani. Nu romi. Dacă şi asta mai are conotaţie rasială, atunci, fratele meu alb, eu zic să te sihăstreşti.

Un alt argument în defavoarea iniţiativei este reprezentat de faptul că termenul „rom” este mai potrivit pentru a desemna această etnie pentru că are rădăcini adânc înfipte în limba rromani şi este folosit de către ei pentru a desemna apartenenţa la propria etnie. În limba lor. Dar asta nu mă constrânge pe mine să nu folosesc un cuvânt din limba mea pentru a denumi un popor/etnie, fără să aduc prejudicii de natură discriminatorie. Neamţu’ nu se supără că nu-i zic german. Şi nu se supără nici pe italieni că-i zic „tedesco”. Repet, denumirile sunt folosite pentru a desemna acelaşi popor, au cu totul altă etimologie decât cântul pe care-l folosesc nemţii pentru ei înşişi şi nu au nici o încărcătură peiorativă. Şi atunci de ce eu nu pot să numesc un ţigan ţigan chiar dacă el îşi zice rom? În plus, etnia romă e doar unul dintre grupurile etnice definite generic de denumirea de „ţigani”. Pe lângă romi mai sunt domii, ienişii (ţiganii ardeleni), nomazii irlandezi sau scoţieni şi ţiganii turci din Dobrogea. Deci, „rom” e doar pentru romi, că provine din limba lor. Şi celorlaţi cum le zicem? Legislaţia zice că tre’ să le spunem tot „romi”. Păi de ce? Că nu mai e un cuvânt pe limba lor. Şi, întreb eu, asta nu-i dscriminare faţă de ceilalţi în favoarea romilor? Nu-i mai bine să folosesc eu o denumire, generică pentru toţi, etimologic corectă, non rasistă şi universal (mă rog, european) acceptată? Anume aia de ţigani (în germană Zigeuner, în engleză Gypsy, în franceză Gitan, în catalană Gitano, în maghiară Cigány, în bulgară Цигани, în turcă Çingeneler, în rusă Цыгане, în italiană Zingari, toate foarte asemănătoare din punct de vedere fonetic)? Şi ca să nu aveţi nici un dubiu că denumirea nu are conotaţii discriminatorii de nici un fel, ţiganii ardeleni sunt albi, restul sunt… închişi la culoarei, deci nu are conotaţii rasiste, ţiganii turci din Dobrogea sunt musulmani, nomazii irlandezi şi scoţieni sunt catolici iar cei de pe la noi sunt ortodocşi sau protestanţi, deci nu face discriminări de religie, unii sunt analfabeţi alţii foarte cultivaţi, deci nu sunt dscriminaţi intelectual şi toţi sunt oameni liberi deci nici conotaţii discriminatorii de statut nu are.

Familie de ienişi din Elveţia (1928)

Familie de ienişi din Elveţia (1928)

La final am lăsat argumentul contra cel mai plauzibil. E adevărat că o astfel de schimbare nu va ajuta prea mult la netezirea imaginii şifonate a ţării noastre, pentru că oricum, restul lumii va spune ţiganilor tot cum va dori (sau cum impune legislaţia). Dar se vede de la o poştă că denumirea e impusă pe considerente discriminatorii de însăşi comunitatea ţiganilor. Denumire pe care, occidentalii, în graba lor de a demonstra că ei nu sunt rasişti, au acceptat-o fără să se gândească prea mult. Ei nu au fost oricum afectaţi de această schimbare, deci dece să nu o accepte? Dar dacă o astfel de iniţiativă va fi aprobată pe plan naţional, asta poate fi un pas înainte spre o soluţionare pe plan mondial. Pentru că nimic nu e bătut în cuie. Toate variantele alea din diferite limbi la cuvântul „ţigan” au greutate mult mai mare în limbile respective decât cuvântul „rom”, care le-a înlocuit abia în perioada modernă. Deci ce s-a schimbat cândva se mai poate schimba odată. Succesul stă în dibăcia cu care guvernul nostru îşi joacă cartea prejudiciului creat imaginii României şi, nu în ultimul rând, într-o argumentare cât mai solidă că termenul „ţigan” nu are nimic peiorativ sau discriminator în el. Iar când spun prejudiciu, nu mă refer la faptul că ţiganii ne strică nouă imaginea, pentru că nici cu teoria asta nu sunt de acord (avem uscăturile noastre cum le au şi ei pe-ale lor). Mă refer în primul rând la o opinie mondială eronată asupra identităţii noastre naţionale. Nu e nimic rău în a avea rădăcini atnice nomade dar noi nu le avem. Iar lumea trebuie să ştie asta.

Şi, ca să închei, mie îmi place cultura ţigănească şi muzica ţigănească. Dar aia de la şatră cântată în jurul focului şi dansată aşişderea şi cu cuţitu-n mână. Ori suntem nomazi, ori nu mai suntem.

Surse de documentare şi sursa pozei: wikipedia.

Share


VÎNTUra-mi-aţi stenograma!


A avea sau a nu avea mogul. Asta-i problema blogărimii de satiră zilele astea. Bă, dar mai lăsaţi-o-n pula mea cu dilemele astea şecspiriene. De când au apărut stenogramele alea cu Vîntu pe hotniuz parcă a înebunit lumea. Şi nu, problema cea mai importană pentru ei nu e relaţia conjugală Vîntu-Băsescu. Ci divorţul cu surle şi trâmbiţe Caţavencu-Kamikaze. Pulifriciu gratis s-a opărit la oo că ăia de la Kamikaze îşi croiesc drumul succesului prin presa de satiră românească pe spetele vechii glorii a Academiei. Citiţi parabola răsuflată a nevestei curve ca să înţelegeţi mai bine. Manţi, s-a simţit rănit în orgoliul propriu de nevastă gonită de-acasă fără pensie alimentară şi vine cu o replică la fel de obosită cum că anii de glorie de la Caţavencu se datorau de fapt talentului proaspăt şi tineresc al celor plecaţi la Kamikaze. Nimic rău sub soare. Nici nu mă aşteptam să se lase cu strângeri de mână şi palme prieteneşti pe umăr. Problema e că polemica nu se opreşte aici. Ba chiar o ia pe arătură rău de tot. Zici că a dat strechea în toată blogosefera. Lorena (am descoperit-o de curând şi-mi place dar acu’…) zice că schimbul ăsta de replici e gay, apoi explică: ” El atacă, ea răspunde.” ‘apăi dacă schimbul de replici e între un el şi-o ea, mie mi se pare destul de hetero. În cel mai rău caz e deplorabil. SingurEu, trollul veteran, a pornit o adevărată cruciadă la Manţi, că la Piticu Gratis e banat. E atât de vehement încât ia pe toată lumea la pulit, indiferent de poziţia adoptată. Măcar pentru asta trebuie să-i admirăm obiectivitatea. Şi efortul depus pentru a realiza poemul epic în proză scură şi imagini de la el de pe blog. Efort deloc inutil. Se ştie că Manţi aduce vizite.
Şi asta nu e tot. Nu doar blogării s-au ţicnit ci şi comentacii. Daţi o raită prin linkurile alea şi o să vă convingeţi.
Acuma io nu-nţeleg care-i scopul. Aşa cum zicea şi Vîntu (divin) într-una dintre faimoasele stenograme, când vorbea de Băsescu şi de filmul în care marinaru’ îl trozneşte peste bot pe puştiul ăla, există susţinători de amble părţi şi nimeni nu o să stea în loc de argumentele voastre (şi ale comentacilor voştri) indiferent cât de relevante şi de incontestabile or fi ele. Faptul că de la Caţavencu vs. Kamikaze se ajunge la moldovean vs. oltean, la mogul vs. filantrop-finanţator nu dovedeşte altceva decât că adevărul e undeva la mijloc, dar ca şi în politică, nu exită linie de centru. În cel mai rău caz eşti de centru-stânga sau de centru-dreapta. Iar cititorii (mai) inteligenţi (decât ai lor) vor ajunge singuri la adevăr, nu trebuie să faceţi voi teoria chibritului.
Aşa că scutiţi-ne de certurile astea conjugale pentru tutela progeniturii voastre retardate (ratingul pe nişa de satiră) şi faceţi ce ar trebui să faceţi. Scrieţi umor. Că noi vrem să ne râdem.


SENZAŢIONAL: Hack made in Romania pe site-ul ziarului La Stampa


Luaţi de vă informaţi de la jurnalistul din mine. Can Can şi Libertatea şi Zoso sunt pitici.
E în curs un atac informatic made in Romania asupra siteurilor a două dintre cele mai prestigioase publicaţii naţionale din Italia, şi anume cotidianul La Stampa şi Corriere della Sera. Cele două ziare au fost şi sunt principalele instrumente ale inflaţiei capitalului de imagine a românilor din Italia. In special prin asocierea românilor cu ţiganii, idee pe care o „pompează” neîncetat în opinia publică prin articolele rasiste la limita legalităţii şi prin fotografiile irelevante, de cele mai multe ori imagini de arhivă cu cerşetori de etnie romă care nu au nici o legătură cu faptele relatate în articole, fapte ai căror protagonişti sunt cetăţeni români. Intervenţiile cititorilor prin comentariile la articolele sus-amintite, petiţiile online sau scrise, bilingve sau nu, protestele oficiale ale asociaţiilor nu au dus la nici un rezultat. Ei şi-au văzut mai departe de activitatea lor mizerabilă de defăimare. Până acum. De fapt, după cum mi-a semnalat Cristi, până ieri. Google zice că subdomeniile http://tuttoaffari.lastampa.it/index.html şi http://citymusiclab.city.corriere.it/eventi/ sunt aşa cum vedeţi în imaginea de mai jos de pe 30 apr 2010 03:14:47 GMT.

În sfârşit cineva a luat atitudine. Îşi spun Romanian National Security (Securitatea Naţională Română) şi sunt un grup de hackeri naţionalişti porniţi împotriva atacurilor presei occidentale la imaginea poporului român. După cum vedeţi, gestul are impact vizual, simbol naţionalist, uşor extremist, aşa cum îi şade bine unei astfel de acţiuni şi chiar o coloană sonoră sugestivă, foarte bine aleasă: Balada lui Ciprian Porumbescu.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Părerea mea este că, trecând peste greşelile gramaticale (oricum italienii nu le vor percepe), intenţia este lăudabilă. Pentru că împotriva rasismului şi xenofobiei italienilor nu putem lupta decât cu arme extreme. Mesajul este scurt, la obiect, fără insulte şi şi fără injurii. Şi în faţa unui astfel de gest nu-mi rămâne decât să mă ridic, să aplaud şi să zic: „Bravo RNS! Oricine aţi fi.”
La ora la care scriu articolul (1 mai, 00:30) mesajul încă se afla acolo. Ceea ce mai adaugă o „calitate” la caracterul italian colectiv: sunt praf la internet. Ce mi se pare şi mai ciudat este că după aproape 24 de ore nici o publicaţie sau post TV nu s-a sesizat cu privire la acest fapt. Ceea ce mă face să mă gândesc că cei de la RNS au fost cam blânzi. Poate un atac o idee mai agresiv stârnea valurile cuvenite şi atrăgea atenţia meritată din partea mass media.

Completare ulterioară (1 Mai, 11:25): A treia ţintă a hackerilor în presa italiană a fost trustul naţional RAI. Dar nu au lovit în site-ul principal ci în două site-uri afiliate. Pe unul din ele mesajul este încă acolo: http://mirrorturk.com/deface_mirror/?id=150377. Pe cealaltă pagină deja au luat măsuri. Deci se pare că RAI se mobilizează mai repede


O noapte furtunoasă pentru Caţavencu. Şi-o scrisoare (de demisie) pierdută


Probabil că mulţi din voi sunteţi la curent cu evenimentele recente care au avut loc în cadrul redacţiei Academiei Caţavencu. După ce astă noapte Andrei Manţog a încercat să bage în ceaţă un spoiler de-al lui Zoso (Pisico, îmi pare rău să te dezamăgesc; din când în când ăsta mai are şi ponturi bune; ştiri e cam greu să le zici de vreme ce nu sunt nici exacte, nici argumentate cu surse), transformând jumătatea de informaţie într-o bălărie semi-ironică apropo de definiţia de DEX a cuvântului demisie, cum că e imposibil să-ţi dai demisia dintr-un contract de cesiune a drepturilor de autor,  astăzi zvonurile au început să prindă contur:

http://www.paginademedia.ro/2010/03/marea-schisma-de-la-academia-catavencu-aproximativ-20-de-oameni-pleaca-sa-isi-faca-o-noua-revista/
http://www.gandul.info/news/vantu-plecarea-unora-cu-nivel-discutabil-de-la-catavencu-e-o-usurare-revista-devenise-incrancenata-5701072

Ce nu am înţeles eu, a fost atitudinea lui Mantzy. Andrei, las-o moartă. La analiză pe text ştim că eşti bun. Dar ştim cu toţii care e sensul cuvântului demisie în acontextul ăsta. Zi mai bine că ori nu erai hotărât, ori ai pierdut scrisoarea de demisie înainte de a o înmâna, ori (cel mai probabil) voiai să ţii cititorii aproape (de tine şi departe de Zoso) pentru amănunte (nume) pe care nu le aveai încă dar pe care urma să le afli odată ce ajungeai la muncă, făcând astfel o ştire de senzaţie despre Marea Schismă de la Caţavencu (expresia nu-mi aparţine, în caz că se trezesc trollii din hibernare).

SENZAŢIONAL. Doar la Lumea lui Matzy!

Cauzele demisiilor în masă de la Academie nu stau să le discut. Daţi cu Google şi veţi găsi suficiente opinii şi declaraţii cât să vă faceţi o idee. V-am pus şi io două link-uri mai sus.

Motivul articolului de faţă (înafara aceluia de a mai face puţin trafic) este dilema în care mă pune evenimentul ăsta: de ce, frate, atâta vâlvă? Unde-i senzaţionalul? Nu e prima dată când în diferite colective de presă au loc scindări, despărţiri cu lacrimi sau cu bagat de pule în mame, schisme, migrări sau demisii în masă. Şi nu va fi nici ultimul episod de acest gen. Scenariul e atât de banal şi atât de repetat încât a devenit unul dintre pionierii clasicismului jurnalistic: o mână de oameni mai mult sau mai puţin competenţi pleacă dintr-un mediu în care condiţiile nu mai sunt prielnice (din motive de principiu – vezi cenzura acuzată de ei – sau din motive financiare – vezi tăierile de salariu invocate de conducere pe motiv că nu mai sunt profitabili), migrând spre alte condiţii sau încercând să-şi creeze un nou mediu al lor. Din câte am înţeles, ultima variantă e ceea ce se întâmplă şi în cazul de faţă, deşi nu am confirmări din partea unor surse pe care eu să le consider credibile, înafara unor aluzii ale lui Mantzy (în comentarii la ultimu articol) la Caţavencul vechi, la care au rămas câţiva dintre ei. Să înţelegem că va fi şi un Caţavencu nou?

Ideea rămâne: de ce dracu’ atâta agitaţie? Da, oamenii scriu bine, dar nu acolo la fiţuică. Ştim cum funcţionează presa în România. Eu prefer să-i citesc pe bloguri la ei, unde nu sunt îngrădiţi de cenzură… Sau sunt? Pizda mă-sii, nu ştiu la ce nivel a mai ajuns autocenzura pe plaiurile balcanice mioritice.

PS: Era să uit de piticu’ prost gratis. Zice el că a descoprit la alţii cum că el şi-a dat demisia şi acu’ se declară confuz pentru că el nu-şi aminteşte să o fi făcut. Deci el face exact ce face de obicei: nu ştie ce face. Şi dacă a vrut să fie ironic, nu i-a reuşit. E o glumă veche, răsuflată şi proastă. Şi da, în articolul ăla e greşeală gramaticală de toată jena. Aha… GRAMATICALĂ. Nu de stil (?). Te-ai făcut de râsu’ satului, gălăţene. Şi ştim cu toţii de ce ai rămas: pentru că eşti un corporatist gheu şi lingău cu păr rectal de mogul pe buze. De-aia.

Editare ulterioară: Până să termin eu articolul de faţă, Mantzy a venit în completarea ştirii sale cu două disclamere: da, e adevărat, vor fi două ziare Caţavencu – unul vechi şi unul nou. Şi cică ei nu au plecat că li s-au tăiat salariile . Rămâne, deci, versiunea demisiei de onoare (prinţipiu). Dacă e aşa, bravo lor. Am un dubiu însă. Depinde de ei dacă îmi va dispărea dubiul. Sper să aibă cât de curând şi un site al lor ca să îi pot urmări (mă refer la Caţavencul cel nou) pentru că mă îndoiesc că-l voi găsi prea curând prin Italia. Succesuri.

Editare ulterioară editării ulterioare de mai sus: Piticu’ gheu şi-a corectat greşeala şi a tăcut ca un căcat la criticile aduse de alţii (the grammar nazi is still banned). Dar o să-l fac de panaramă aici: scrisese „trimite-ţi-mă”. Aaa… şi şi-a schimbat şi politica apropo de comentariile mele sporadice. Cum nu a învăţat încă să dea ban pe clasă şi eu mai scap câte un comentariu la el, acum a început să le modifice. În sensul că îmi pune în gură declaraţii compromiţătoare pentru a mă denigra în faţa gloatei de sclavi care îi citesc comentariile pe-acolo. Cât de original, coae! Şi cât de inteligent! Atât de inteligent încât mă face să te întreb: cine ţi-a dat ideea? Şi cât ai plătit pe ea? Toţi banii pe care i-ai luat mită de la mogul ca să rămâi campion la pupat în cur? Sau ţi-a rămas şi ţie de-un Cico să ai cu ce să-ţi clăteşti plombele?


Jurnalism „deontologic” la broscari


Tre’ să scriu repede, acu’, cât sunt fierbinte. Chestiunea e de-acum 30 de secunde. Grupajul de ştiri de la ora 13:00.

Deci. Am zis deci. O ştire cu români. Eh da, au făcut-o lată iar dar deja e obişnuinţă şi pe-aici şi pe la noi. Un puşti de 17 ani cu unchi-su într-un furgon; puştiu’ la volan deci fără permis la volan şi pe lângă asta şi puţin băut; unchiul proprietar al furgonului deci vinovatul moral al incidentului. Puştiu’ o calcă, intră în depăşire şi face poc frontal cu o mşină de pe contrasens, omorând un „tată de famile” şi bâgând în spital soţia şi fetiţa de vârstă şcolară. Materialul era amplu, bine punctat în defavoarea românilor şi întru amplificarea dramei (just de altfel) familie victimei. Nimic nou sub soare. E atât de inutil să dezbat aspectul ăsta încât cred că deja am ocupat prea mult spaţiu ca să-l povestesc.

Dar, şi aici vroiam să ajung, imediat dup-aia intră un alt material. Un senegalez sau gen e împuşcat de un carabinier (membru al corpului miliar de ordine) că o ardea pusher pe stradă. Ce m-a enervat pe mine la culme este că înafară de faptul că materialul a fost deosebit de scurt, a mai fost şi prezentat într-un mod vag şi absolut absurd. Cică după o urmărire cu maşinile ca-n filme (sengalezii erau doi şi carabinierii erau în civil) la un moment dat „din pistolul unui carabinier pleacă glonţul blestemat care-l ucide pe senegalez pe loc”.

Mă, da’ cum pula mea? Zic, CUM PULA MEA?!? A plecat glonţu’ din pistol… Să-mi bag pula… aşa de capul lui, nu? Avea o voinţă a lui şi înclinaţii rasiale, ca să parafrazez un prieten. A zis: „Eu plec, îmi bag pula. Aici în pistolu ăsta e naşpa, e frig. Mă duc în senegalezul ăla că pare mai cald chiar dacă e mai negru ca pistolu'” şi-a plecat. Iniţial am crezul că mă uit la vreun film SF. Nu mi-a venit să cred.

Şi în final, zic eu, cu drama familiei senegalezului cum rămâne? Nici o vorbă, nici măcar o aluzie? I-a durut în pulă. Singurul lucru care-i preocupa era faptul că celălalt senegalez scăpase şi că forţele de ordine sunt în continuare pe urmele lui.

P.S. Da, e totuşi mai bine în Italia. Nu intru în detalii.

Editare ulterioară: Mihai mi-a atras atenţia în comentariu (şi bine a făcut) că am omis să spun următorul aspect: conaţionalii aia doi după ce au comis-o au şi fugit de la locul accidentului, fiind prinşi mai târziu în gara Termini, încercând să se scape. Cer scuze tuturor pentru omisiunea (involuntară, vă rog să mă credeţi) de informaţii cruciale. Nu era oricum intenţia mea de-ai elogia pe-ai noştri. Pe mine m-a deranjat atitudinea macaronarilor vizavi de al doilea subiect.


Consecinţele dezinformării


Noutăţi de ultimă oră cu privire la articolul de ieri al celor de la times.ro de care vă vorbeam în articolul precedent. Iată ce scrie una din publicaţiile ruseşti de care vă ziceam: click aici. Da, ziarul e citat tot de times.ro, probabil reacţia la contestaţiile primite. Faptul nu e lipsit de importanţă. Vroiam doar să dau un exemplu constructiv gen „aşa da/aşa nu” între jurnalismul deontologic şi jurnalismul barbar, dar mi-am dat seama că cea ce fac cei de la times.ro nu e jurnalism. În schimb cei de la Rosbalt sunt demni de toată cinstea. Adică… oamenii chiar s-au informat înainte de a cita times.ro cu toate că puteau doar să-l citeze şi gata. Erau absolviţi de orice răspundere. Şi cum pe internet circulaţia informaţiei e o reacţie în lanţ, vă daţi seama ce ar fi ieşit din asta?

Dacă şi ruşii sunt mai work ethical decât noi, vă daţi seama cam la ce nivel suntem?


%d blogeri au apreciat asta: