Category Archives: Viaţa bate filmu'… În deplasare

Futacul Berlusconi şi rubinul maghrebian


Nu o să vă povestesc acum depre tot scandalul care s-a iscat de câteva zile în jurul peremierului italian în legătură cu prostituata marocană (cândva) minoră Ruby care a băgat Peninsula în priză şi o face să bâzâie ca un neon consumat. Dacă vă interesează şi vreţi amănunte, consăteanul Mihai a scris ceva mai mult despre acest subiect. Ceea ce m-a determinat pe mine să vă vorbesc despre asta este un amănunt care m-a frapat în mod violent. Am rămas aşa, într-o stare catatonică iar sinapsele mele au încetat să mai funcţioneze. Ceea ce circumvoluţiunile materiei mele cenuşii încercau să proceseze era un purcoi de zerouri aşezaţi milităreşte după o anume cifră. Şi da, faptul că se vorbea de moneda europeană îmi blocase mie procesele cognitive.

Ruby Rubacuori

Dar să vă explic. Zice-se prin tribunale şi curţi de apel că taica Berlusconi a pus botul la o fofoloancă de minoră. Fofoloanca exotică a sus-numitei Ruby, care între timp s-a majorat. Că era şi curvă, nu e bai aşa de mare. Dar că era minoră… e  problemă. Deci distinsul „presidente” tre’ să dea seamă pentru două acuzaţii cam nasoale: favorizarea prostituţiei şi corupere de minor. Şi e chemată să dea cu subsemnatul don’şoara Ruby: „Făptură castă şi nevinovată, te-a atins acolo domnu’ preşedinte au ba?”. Şi e o ţine una şi bună că „Ba!”. O fi aşa sau nu, habar n-am. Vor ajunge magistraţii la o concluzie. Gurile rele spun însă că – şi acu’ ajung la problema care mă frământă pe mine – pentru ca signor Berlusconi să scape cu liftingul curat, marocanca a încasat ceva cash de la el. Ei bine, vreţi să ştiţi cât îl costă pe unul de teapa lui Berlusconi o păsărică în sos de limbă? Degeaba vă uitaţi în meniul de acum două articole, că nu o să găsiţi acolo. E specialitate exotică, nu e pentru buzunarele noastre. Se zice pe la televiziunile italiene că aceată Ruby – da, gagica asta fadă din poza de mai sus – însumând comisioanele pentru prestaţii, comisionul pentru închis gura şi cel pentru închis gura logodnicului (care cică era la curent [?!?]) a încasat nici mai mult nici mai puţin de 5 000 000 euro. Da, aţi citit bine. Cinci milioane. Mie abia îmi încape cifra în gură. Apoi cică să nu fii curvă. Din punctul meu de vedere, nu merita banii ăştia nici dacă avea pizda poleită cu rubine, nu numai (pseudo)numele de rubin. Dar eu nu-s preşedinte de guvern.


Când imaginile spun poveşti


Se zice că o imagine face cât o mie de cuvinte. Un film ca cel de mai jos are un frame rate de 12 (în speţă 12 imagini pe secundă). Faceţi voi calculele.
Gluma de tocilar aparte, am dat de clipul de mai jos într-una din pelegrinările mele pe Youtube, de care vă vorbeam acum câteva luni. Înafară de muzica ce te unge pe suflet, conţine şi o lecţie de viaţă emoţionantă: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă.


Spune „NU” proştilor


Campanie iniţiată de mine, la care poate adera oricine

(photo source: http://www.poezii.md/autor/bogdan-barbieru- ; used under „fairy use” outlines)

Lume, lume, ipocHIMENUL a venit cu replica. Şi ce replică, fraţilor, ce replică!… Mi s-au învârtit desuurile pe mine de emoţie.

Iniţial am vrut să urmez sfaturile altora mai deştepţi ca mine (Adela, Teo, Pisica Roz şi silavarăcald) şi s-o las baltă. Să nu mă mai cobor la nivelul lui. Dar câteva aspecte se vor elucidate. Aşa că o să fiu succint. Dar mai ales o să vin cu probe. Printscreen-uri, care, spre deosebire de scan-uri, sunt tot neşte poze. Numa’ că screenul e o poză la imaginea de pe monitor aşa cum o vezi tu, făcută direct cu sitemu’ de operare aferent iar scanu’ e o imagine digitală generată cu ajutorul unui dispozitiv de input numit scaner. Vezi, *oaie, că ştiu care-i diferenţa?
Aşadar, pe cale de consecinţă, avem următoarele puncte pe planul de lucru:
1. Bărbieru m-a acuzat că m-am milogit la el ca să-mi publice el mie nişte lucrări. Episodul e mai vechi şi la el mă refeream când am zis în celălalt articol că am mai avut de-a face cu acest individ. Chiar am vrut să scriu şi despre acest episod dar am uitat. Ce zice el acolo, că am rămas traumatizat de faptul că marele publicist şi curator de antologii, şi anume el, împreună cu colaboratorii lui, au refuzat să-mi publice scrierile e doar fantezia minţii lui tulburate. Voiam să scriu despre „profesionalismul” lui de a nu trimite nici măcar două vorbe de răspuns înapoi. Din punctul meu de vedere scrierile alea pot să fie la fel de bine publicate sub proprietatea lui intelectuală şi eu habar să nu am. Îl cred în stare, având în vedere măgăria ce a făcut-o cu Andrei. Oricum, în episodul cu pricina era vorba de apelul ăsta, făcut de el, în care spunea că se caută autori pentru o antologie. Comentariul meu îl puteţi citi mai jos, dar pun şi screen aici, ca să nu umble „jmecheru'” la butoane să-l facă dispărut:

Omul dă şi un citat pe undeva pe la Adela, care, chipurile, să ateste faptul că eu m-am milogit la el. „Dacă ai zis că pot trimite câte vreau le trimit pe toate – e citat dintr-un mail primit de tine.” zice el. E adevărat, sunt cuvintele mele. Doar că individul le scoate din context (acela de mai sus). Dacă era aşa brav jurnalist cum se laudă, ar fi trebuit să ştie că un citat scos din context nici Libertatea nu se mai înjoseşte să-l dea. Screenshot:

(click pe imagine pentru mărire şi pentru o lecturare mai uşoară)

Unde e milogeala, *oaie?

2. N-am promis că mă voi răzbuna. N-am pentru ce să mă răzbun. Eram hotărât să-i iau partea lui Andrei de cum am ajuns la cunoştinţa evenimentului şi l-am studiat puţin. Mai târziu mi-am dat seama că e acelaşi individ care să dă mare agent literar prin www şi la ale cărui harneli ieftine am pus şi eu botul, din păcate.

3. Pentru mine el este doar un alt troll avid după vizite. Mi-a venit cu statisticile lui cu j’de mii de afişări pe capodoperele lui de articole, punându-mă la zid că io am doar 30 de unici pe zi. Eu măcar sunt cu statisticile la vedere. Iar o sută din alea 4505 afişări i le-am făcut numai io. *oaie, afişările nu sunt unici. Şi să ştii că ce-a zis Lăpuşneanul e valabil şi-n revers: mulţi da’ proşti. Mă doare în cur de vizite, nu trăiesc din ele şi nu scriu pentru ele.

4. Nu am recunoscut niciodată că aş fi un ratat. Ratat eşti tu, dacă ai ajuns să te iei de un copil şi să faci nişte acuzaţii fără nici o dovadă. Ruşine! În comentariul de la Adela am zis că nu am o perspectivă de viitor. În caz că psihanalistul de Obor din tine nu ştie ce vrea să însemne, asta poate sta şi la baza unei crize emoţionale. Nu stai la curul meu să vezi cum îmi trăiesc eu viaţa. Şi asta mă duce la punctul următor.

5.  De unde ştii tu că „dau cu dreapta” în Italia? Poate sunt stângaci. Vrei să ştii ce fac în Italia? Dau cu mătura şi cu mopul. Şi nu mi-e ruşine să recunosc şi nici nu mă laud cu „succesuri” inexistente şi fără dovezi. Şi nici nu mă simt un ratat deşi nu pentru asta am studiat. Muncesc pentru un ban cinstit, aşteptând o perspectivă mai bună. Dar măcar nu mă prostituez în stil Can Can pentru o mână de click-uri.

6. Mama n-are nici o treabă în discuţia asta. Crezi că implicând-o şi pe ea, dorindu-i moartea, îţi va da mai multă dreptate?

7. Nu am implicat-o pe Cosmina în discuţie. Nici nu mi-aş permite, nu o cunosc. Am adus în discuţie un articol care, total întâmplător, vorbea despre ea. După cum se vede, am pus doar un link şi un screenshot, fără să menţionez nicăieri numele ei. Dar s-a dovedit pentru a mia oară că tu în loc să răspunzi la provocări în mod civilizat, vii cu acuze total nefondate.

8. Tu altceva mai ştii să faci înafară de a-ţi inventa succese şi a jigni pe alţii? Toată lumea care nu-i cu tine, ajunge automat o trocă de porci pe care s-o bălăcăreşti tu după bunul plac. Vrei ca lumea să te susţină? Vino cu dovezi, omul lui Dumnezeu.  Adela dacă ţi-a cerut o lămurire e o poetă ratată. Carmen, dacă mi-a dat dreptate, „sunt multe proaste în Braşov”. În afară de faptul că jigneşti populaţia feminină a Braşovului, Carmen nici măcar nu e din Braşov. Ştii, nu-ţi trebuie multă inteligenţă să dai click pe link-ul cu biografia autorului unui blog. Dacă ţie ţi-e imposibil, se pare că până şi inteligenţa aia elementară îţi lipseşte.

9 Publicarea IP-ului nu reprezintă o infracţiune. Nu face parte din datele personale cu caracter sensibil ale unui individ. Consultă codul civil, secţiunea „privacy”. Trebuie să avem noi grijă cum ne gestionăm anumite detalii cu privire la persoana noastră. Atunci când comentezi pe un blog îţi asumi toate consecinţele care derivă din asta.

10. Uite, asta e cartea mea „inexistentă”:

Da, te luam la mişto când am zis că îţi trimit un exemplar autografat. Aşa e, au fost doar 10 exemplare dintre care mi-a mai rămas doar unul şi în nici un caz nu ţi-l voi trimite ţie. Restul de nouă le-am dat de cum au ieşit de sub tipar. Da, gratis. O fi şi ăsta un etalon al calităţii, dar eu măcar vin cu dovezi. Nu cu faze de genul „Interviu [cu Bogdan Bărbieru] realizat de Dan S., preluat dintr-un cotidian” (remarcaţi şi titlul articolului, de mare angajament şi de mare modestie intelectuală). Pe bune? M-ai dat gata! Faimosul Dan S.??? De la superfaimosul „dintr-un cotidian”?!? N-aş fi crezut niciodată că am de-a face cu aşa o personalitate. Nu-i aşa, dragi cititori, că şi voi sunteţi fascinaţi de sucesele lui Bărbieru? Că îl citiţi pe Dan P. cu sufletul la gură şi că sunteţi abonaţi pe viaţă la „dintr-un cotidian”? Sictir!

11. Ai impresia că o fotografie poate fi etalon pentru gradul de inteligenţă a unei persoane? Fotografia mea denotă că sunt cocalar? Tocmai tu ai curajul să faci afirmaţii de genul ăsta? Cu moaca aia de imbecil din poza de mai sus? Chipeşùle (!), când impregnezi internetul cu vasta ta personalitate (© Adela), tre’ să ai mai multă grijă de cine te iei şi mai ales pe ce criterii.

12. Poţi să-ţi descarci dejecţiile de-acum înainte cum şi unde vrei tu, nu mă mai interesează. Asta e ultima oară când mai dedic din timpul meu unui rateu social ca tine. Oricum, ce a fost de lămurit am lămurit. Nu am avut niciodată nici un alt contact cu tine înafară de cele menţionate mai sus. Faptul că poţi să inventezi cu multă fantezie e deja cunoscut. Din păcate pentru tine, pentru orice om normal cu neuronii la locul lor, dovezile concrete contează, nu logoreea ieftină şi fără suport. Şi da, fac trafic cu numele tău prin articolul ăsta. Păi ori suntem blogger ori nu mai suntem? Încă nu ştiu ce pula mea o să fac cu traficul. Poate o să fac un articol separat cu un screenshot (printscree, nu scan) şi o să mă laud: „Io-te ce trafic mult am făcut eu cu numele lui Bărbieru”. Poate mai fac încă ceva trafic. Ca să nu avem discuţii la proces, singura reclamă pe blogul ăsta e a lu’ văr-miu şi nu iau bani pe ea. Şi mă doare-n cur că sunt al 120-lea care s-a legat de tine. Ar trebui să te intereseze pe tine. De mine nu s-a legat nimeni până acum. Şi asta spune multe.

Ruşine! Faci de râs categorii întregi de oameni la a căror nivel nici măcar nu ai speranţe că vei ajunge vreodată când te numeşti jurnalist, scriitor, poet sau om de cultură. Demagogii făţarnici ca tine ucid spiritul culturii româneşti.

PS: Nu te obosi nici să încerci să-mi închizi blogul pentru că am folosit fotografia ta fără acordul tău. WordPress.com respectă principiul fairy use. Dă cu google că mi-e lene să-ţi dau link.


Care este ţara mea?


La ora asta târzie din noapte eu nu am ce face şi hoinăresc printre bloguri. Şi am ajuns şi pe la Cabral. Nu sunt un cititor frecvent de-al lui, dar mai nimeresc ocazional pe-acolo. În seara asta am zăbovit mai mult ca de obicei, în special pentru a arunca un ochi critic la aspectul practic al site-ului (după cum habar nu aveţi lucrez la noul blog şi mai „fur” pe ici pe colo idei care s-ar potrivi exigenţelor mele). Şi cum clicuiam eu p-acolo, am văzut o secţiune mică dedicată dezbaterilor. Printre ele una despre manele. Articolul, scurt şi la obiect, cerea părerea cititorilor despre manele (aplaud obiectivitatea jurnalistică a lui Cabral de a nu influenţa în nici un fel părerile). Ce mi-a atras atenţia a fost comentariul unei cititoare (care s-a semnat „care este tara mea?) la articolul respectiv. Comentariu pe care îl redau integral aici, fără nici un alt comentariu ulterior din partea mea, dacă îmi permiteţi repetarea cacofonică:

Incredibila Romania. O toleranta a prostiei cum rar mi-a fost sa gasesc. Citind aceste comment-uri imi dau seama ca nu se vor schimba drumurile pe care le vom parcurge in viitor, ca nu ne pasa, ca ne doare-n c** de ceea ce ne inconjoara.
Atunci, la mai multe manele! Aveti libertate, democratie, profitati.
Cresteti-va copiii printre guti si salami si copii de aur. Am sa-i dau la dans pe mese, incepand cu varsta de 2 ani. Ii invat si sa scuipe pe strada, pe la 3 anisori, ca prind mai bine si nu vreau sa le repet de doua ori.
Luati-va pumni in gura cand clipiti. Cin’ v-a pus? Eu nu clipesc, nici macar in somn
Mangaiati scuipatul primit cu drag, scurs incet pe obraz; astazi poate aveti noroc si este unul voluminos. Am sa-i rog sa ma scupie de doua ori, sa fie cu noroc.
Multumiti pentru batele primite in urma tupeului vostru de a va intersecta cu ei. Maine ma duc sa-mi iau Mercedes cu geamuri fumurii, sau ala era Audi? La naiba, ajutati-ma, ca nu vreau sa le incurc.
Purtati-va hainele cu mandrie, faceti-i mandri pe D&G, Gucci si alti designeri din Europa. Maine ma duc la Dragonul Rosu, am auzit ca au venit niste fustite cu paiete si cizmulite din piele de leopard. Da, fraierilor, nu stiati ca vara asta se poarta cizmele?
Achizitionati tot aurul din magazine, toate extra-ceasurile, pentru ca se vand ca painea calda – taraba din colt. Eu le iau din colt, de la mine. Sac!
Vreau sa-mi vad tara plina de cocalari si pitipoance. Pentru ca ma lupt sa devin una si nu vreau sa mai fac parte dintr-o minoritate, cat de curand inexistenta.
Vreau sa simt trendul, vreau ca a lor gurita sa-mi spuna “Fa, ce pi**a buna esti, luati-as familia in p***”. Am sa le comunic si alor mei mesajul, sa vor simti bine la auzul bagarii in seama si nu numai.
Vreau sa aud mereu sunetul semintelor sparte intre dintii lor de aur, vreau sa ma imbete intalnirea cojilor cu astfaltul – va revolutiona muzica! Il astept cu drag pe Draghici in duet cu Zamfir, pe versurile : “azi te-am luat, maine te-am spart, devlaaaa”
Vreau sa admir pana la epuizare nuntile de sute de mii de EURO, dar si inmormantarile cu fast – pentru ca dracu te primeste pe lumea cealalta daca nu ai fost manelist in viata asta. Doamneee, de ce nu mi-ai dat har si noroc, sa ma nasc direct, ce am facut sa merit lupta asta de metamorfozare? Meta, ce? Poate, ma-ta!
Vreau sa vad si mai multi manelisti credinciosi, pentru ca Dumnezeu nu-ti iarta pacatele daca nu faci doua cruci si un semn cu degetul mijlociu – asta pentru ca babuta din dreapta ti-a facut observatie ca ai voce prea ragusita sau pitigaita, dupa caz. Lipeste-i ochii, moartea o cauta agitata si ea sta la biserica???
Vreau sa se rescrie Biblia, sa introducem personaje contemporane si de valoare. Cred ca stiu, il scot pe Iuda din sistemul turbo, ca nu vreau macel cu sabii. Il stiu eu pe Iuda, e mai ninja de fel.
Vreau sa moara toti fraierii saraci si bolnavi, sa moara de foame, de frig, ce plm ma intereseaza pe mine cand am ditamai palatul.
Vreau sa bat si sa ucid toti cainii de pe strazi. Am vazut multe filmulete, am auzit ca se intampla des si deja devine relex. Deci, nu voi lupta mult cu ei. Iau la rost si pisicile, dar, “haladitele” sunt prea sprintene.
Vreau sa fiu batjocura tuturor statelor fara valoare ca a mea. Franta, Londra, eu ma pi* pe voi, va dau jet de la distanta – expresie folosita chiar astazi, intr-un cuplu mioritic.
Vreau sa merg la picnic, chiar in mijlocul naturii si sa las acolo si kkt, si pet, si punga – sa le adune Sfantul Duh, eu ma grabesc ca-mi canta Sorinel Pustiu sau Peste, pupa-v-as pe fruntile voastre.
Astept cu nerabdare sa dau nas in nas cu interlopu’, sa ma bage in masina, sa ma bata bine, un pic de viol nu strica -poate ma invat minte sa-mi pun dres-plasa maine. Jur sa-l implor sa ma lase sa traiesc! Mi-a promis ca ma duce in Italia, s-o vizitez. I-am spus ca nu-mi parasesc tara, ca-s patriota. Mi-a zis, futu-** patria ma-tii, Matasari te asteapta. Ma bucur nespus ca raman in Romania.
Astazi l-am vazut iar pe interlop. A vrut sa ma ia cu forta, dar i-am spus ca merg de buna voie. Comentezi, faaa? m-a intrebat el. Nu am apucat sa-i raspund, si-a pierdut cutitul in mine…ce bine este in Romania, acum raman pentru vesnicie.

Editare ulterioară: În urma sugestiilor repetate ale lui Cabral, fac precizarea că, în ciuda aparenţelor, cititoarea ar fi de fapt un cititor. Mai multe detalii nu a dat. Dar pare foarte sigur pe ce zice. Drept pentru care îl suspectez chiar pe el că ar fi autorul comentariului. Binenţeles, e o afirmaţie nefondată pe nici un fel de dovezi.


Viaţa – Eu. Pronostic 2


Cred că este cel mai mare pariu pe care l-am jucat vreodată. Cotă maximă. Singurul care contează. Cea mai mare provocare a mea.

Ceea ce urmează să vă scriu acum este rezultatul a mai multe zile de frământări cu privire la rostul nostru prin viaţă. De fapt la rostul meu. Că de al vostru mă interesează mai puţin. Tre’ să vă intereseze pe voi. Şi, coincidenţă sau ironie a sorţii sau pur şi simplu relaţie cauză-efect, toată aberaţia mea filozofică truistă (e la modă cuvântul ăsta, truism, m-am gândit că dă bine dacă-l folosesc), a fost legată de anumite… evenimente care mi-au dat de gândit.

Săptămâna trecută am văzut la tv o emisiune în care era invitat Giovanni Galli, un mare om de fotbal, portar la Milan în perioada ’87 – ’90. Ceea ce mi-a atras atenţia la omul ăsta nu a fost seria lui de succese deloc puţine sau cariera lui sportivă ci viaţa personală a omului Giovanni Galli. Cetăţeanul ăsta tocmai a publicat o carte numită „La vita ai supplementari”. În traducere aproximativă „Viaţa în minutele de prelungiri”. Cel mai important citat din aceasă carte se poate citi direct pe coperta acesteia (tot traducere aproximativă): „De la triunful de pe stadioane la lovitura de pedeapsă imposibil de apărat: pierderea unui fiu. Dar pentru un campion meciul nu se termină niciodată.”

Am încercat să mă pun în pielea acestui om şi m-am cutremurat. Ştiu ce înseamnă să pierzi iremediabil pe cineva drag. Sau cel puţin cred că ştiu. Rămâne un gol în suflet pe care nimic nu-l va umple. Poate doar timpul. Dar va rămâne mereu durerea. La început e acută, sfâşietoare, îţi vine să-ţi desfaci cuşca toracică şi să-ţi zmulgi inima de-acolo, îţi doreşti să te înghită pământul, să dea o maşină peste tine… să mori. Nu vrei altceva decât să se sfârşească durerea. Dar nu se sfârşeşte. Doar se estompează. Încet încet se transformă într-o durere surdă, pulsând molcom, gata să răbufnească la orice amintire, cât de mică şi de nesimnificativă ar părea, de la o melodie la o fotografie sau la un simplu gest sau un miros familiar sau o expresie pe care o auzi la alţii şi pe care o asociezi cu persoana iubită. Cu timpul înveţi să o controlezi, înveţi să o împingi la loc în fundul sufletului tău, să nu o laşi să te copleşească şi să mergi mai departe. Iar atunci când oboseşti să ignori memoria te hotărăşti să o transformi. În ceva bun, folositor… Faci o fundaţie cum a făcut Galli. Sau scrii o carte. Sau orice altceva care te ajută să împărtăşeşti durerea ta cu alţii într-un mod constructiv. Iar atunci când nu merită, încerci pur şi simplu să uiţi. Şi în cazul ăsta sunt cu adevărat norocoşi cei care au pe cineva alături aşa cum am eu acum. Persoane sincere şi dezinteresate, adevăraţi prieteni, care sunt alături de tine şi care cu răbdare infinită te ajută să treci peste momentele critice. Pentru că, indiferent cât de puternic crezi că eşti, vine o vreme în care viaţa ia avantaj asupra ta. Şi atunci chiar ai nevoie de forţe proaspete. Din punctul ăsta de vedere Giovanni Galli e un norocos. Un om puternic. Un campion, aşa cum îşi zice chiar el.

Din păcate însă, există şi oameni care nu sunt la fel de puternici sau la fel de norocoşi ca el. Sunt perdanţii de ocazie, oamenii care consideră că viaţa nu mai are nici un motiv să fie trăită, oameni pentru care să trăieşti e mai greu decât să o laşi baltă. Oamenii care se descalifică singuri. Un astfel de om am „întâlnit” recent prin blogosferă, printr-o serie de împrejurări mai mult sau mai puţin banale. Rezultatul tulburărilor lui cronice îl puteţi citi aici. Blogul este un adevărat tratat al metodelor de suicid, unele din ele chiar foarte atent documentate, deci nu e recomandat depresivilor. Să fiu clar înţeles, nu-l acuz pe omul ăsta de nimic altceva decât de faptul că din lipsă de curaj pentru a-şi pune în aplicare gândurile nebuneşti a recurs la un gest şi mai nebunesc: să şi le facă publice, punându-le astfel la dispoziţia altor nebuni cu mai puţină imaginaţie şi cu un dram mai mult de curaj (sau laşitate dacă vreţi, sau mai multă rezistenţă la durere – nici nu ştiu ce provoacă sau împiedică un astfel de gest odată ce începi să te gândeşti la el). În rest nu simt pentru el decât compătimire. Pentru el şi pentru toţi cei care uită că viaţa e frumoasă. Pentru că momentele grele care ne aduc în pragul disperării le percepem ca fiind grele doar prin prisma comparaţiei cu momentele frumoase din propriile noastre experienţe şi trăiri. Numai că în momentul în care dăm de greu uităm clipele frumoase. Doar persoanele slabe fac asta.

Nu, viaţa nu e uşoară. E o luptă continuă. Dar tocmai asta o face frumoasă. Faptul că după fiecare succes sau după fiecare tentativă nereuşită de a ne doborâ simţim o satisfacţie enormă. Simţim victoria. De-aia după fiecare lovitură pe care viaţa mi-o dă eu mă ridic, mă scutur şi joc mai departe. Pentru că până la urmă nu contează scorul la pauză. Contează doar rezultatul final. Şi nu cred că vom avea toţi norocul să jucam în prelungiri. Atunci când arbitrul cu coasa va fluiera pentru ultima oară noi vom fi fie victorioşi fie înfrânţi în cel mai mare meci în deplasare. Depinde doar de noi.

Pentru toţi cei care îmi sunteţi alături în această perioadă: vă mulţumesc. Mulţumiri speciale Alexandrei. Alex, îţi mulţumesc că exişti.

După fluierul final nimic nu mai are importanţă…


%d blogeri au apreciat asta: