Category Archives: Muzică

Adele


Am descoperit „Someone Like You” la Veone. Pe Adele o ştiam şi eu de mult (voi cu siguranţă cunoaşteţi piesa Rolling in the Deep, hitul ei de anul ăsta) dar piesa asta îmi era necunoscută. Şi îmi pare rău pentru asta. Am, aşa, o senzaţie că am pierdut timpul până acum. Probabil că în subconştient încerc să-l recuperez devreme ce de aseară, de când am găsit-o, o ascult non-stop, obsesiv. Luaţi şi ascultaţi şi voi. O să vedeţi că nu-s totuşi nebun.

Îmi place totul la piesă, mai ales în varianta asta, live la BRIT Awards: interpretarea este magistrală, versurile sunt poezie (nu, nu e pleonasm; cel puţin nu în viziunea mea), simplitatea Adelei aproape egalează vocea, în ciuda ţinutei şi a makeup-ului elaborat (care însă o prind, îi vin ca o mănuşă), simplitatea acompaniamentului instrumental (doar un pian) întregeşte tabloul… Dar principalul motiv pentru care îmi place cred că este faptul că mi se potriveşte întru câtva. Aş face şi o dedicaţie… de fapt mai multe, dacă aş şti că tipele îmi citesc blogul. Dar ştiu sigur că nu o fac, aşa că mă limitez la a saluta o bună prietenă pe care am neglijat-o în ultimul timp, dar ea ştie că mi-e dragă oricum şi e în gândurile mele, chiar dacă nu am mai avut timp pentru ea. Adela, sper că eşti bine, sănătoasă şi continui să faci acele lucruri minunate care îţi aduc atâta satisfacţie şi din cauza cărora nu ne-ai mai delectat pe noi cu articole pe blog.

Someone Like You

I heard that you’re settled down,
That you found a girl and you’re married now,
I heard that your dreams came true,
Guess she gave you things I didn’t give to you,
Old friend, why are you so shy?
Ain’t like you to hold back or hide from the light,

I hate to turn up out of the blue uninvited,
But I couldn’t stay away, I couldn’t fight it,
I had hoped you’d see my face,
And that you’d be reminded that for me it isn’t over,

Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you, too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
„Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”
Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead, yeah,

You know how the time flies,
Only yesterday was the time of our lives,
We were born and raised in a summer haze,
Bound by the surprise of our glory days,

I hate to turn up out of the blue uninvited,
But I couldn’t stay away, I couldn’t fight it,
I had hoped you’d see my face,
And that you’d be reminded that for me it isn’t over,

Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you, too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
„Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”

Nothing compares,
No worries or cares,
Regrets and mistakes, they’re memories made,
Who would have known how bittersweet this would taste?

Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
„Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”

Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
„Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”
Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead.


Top 5 Crowd Participation on Live Performances


Trebuie menţionat de la bun început că topul de faţă e alcătuit de mine, pe baza propriilor mele preferinţe şi din propriile mele cunoştinţe muzicale. Fără a avea pretenţiile unui clasament cu ştaif, topul ăsta a fost alcătuit cu scopul de a evidenţia un element de maximă spectaculozitate specific doar performanţelor live: implicarea directă a publicului în actul artistic. Ideea de a face un astfel de top mi-a fost inspirată de un videoclip publicat pe Facebook de către Angela. Vizionând videoclipul cu pricina (e pe locul 1 în acest clasament), am rămas impresionat de impactul pe care îl poate avea un astfel de moment. După părerea mea manifestările de genul ăsta reprezintă elogiul maxim care i se poate aduce unui artist din breasla muzicii şi ar trebui preţuit mai mult decât orice premiu sau disc de platină, aur şi alte fiare preţioase. Mi-a fost destul de greu să adun 5 videoclipuri care să se preteze la a participa la acest top. Şi nu pentru că aceste manifestări ale geniului artistic sunt rare. Ci pentru că sunt rar surprinse în adevărata lor amploare şi frumuseţe. Surprinzător, cele mai bune înregistrări în acest sens sunt cele realizate cu echipamente de calitate medie sau slabă sau de către amatori, spectatori obişnuiţi la concertul respectiv. Echipamentele de calitate au filtre de zgomot care opresc din sunetele ce vin dinspre public pentru a augmenta calitatea prestaţiei muzicale. Mi-ar fi plăcut, spre exemplu, să includ în top (ca un fan tribute ce se cuvine) şi o piesă de la Metallica dar, deşi am dat de zeci de live-uri de-ale lor extraordinare, nici una nu avea chelcăşozul care s-o bage în clasamentul ăsta al meu. Pe cale de consecinţă, am găsit multe videoclipuri cu performanţe live uimitoare, cu atmosferă explozivă care cu siguranţă a avut un impact puternic asupra celor prezenţi, însă efectul nu reuşea să răzbată prin sticla monitorului şi prin boxele PC-ului aşa că nu am putut să le introduc în top. Am făcut totuşi o excepţie şi odată cu această pecizare începem şi topul:

Menţiune de onoare (excepţia de care vă vorbeam)
Dire Straits – Brothers in Arms [Nimes, 29 septembrie 1992]

Deşi participarea publicului la această performanţă mai mult se ghiceşte decât se simte şi asta numai la început, nu am putut să las piesa deoparte. Mesajul ei e dincolo de simpla percepţie senzorială şi de analiza cognitivă. Pe mine personal mă atinge direct la suflet. Impactul e atât de puternic încât mă face cred că aş cânta din fundul bojocilor împreună cu restul mulţimii dacă aş fi acolo. Şi cum Dumnezeu să poţi să rămâi insensibil la chitara lui Knopfler şi la aşa versuri?

Locul 5
David Bisbal – Digale [Madrid, 2005]

Latin lover-ul muzicii spaniole reuşeşte o performanţă de excepţie fără să deschidă gura aproape deloc. În perioada de glorie fiind, era suficientă simpla lui apariţie pe scenă pentru ca toate purtătoarele de ţâţe din sală/stadion să înceapă să intoneze piesele lui într-un mod aproape apoteotic, de parcă ar recita litanii. Asta s-a întâmplat şi în clipul de mai sus. Ceea ce, per total, nu sună rău deloc, trebuie să recunoaşteţi.

Locul 4
Cargo – Aproape de voi [loc şi dată necunoscute]

Ca un fan al metalelor grele ce mă aflu, nu puteam să nu includ în top şi o trupă de gen. I-am ales pe mioriticii de la Cargo care, după părerea mea, deţin în prezent cea mai bună voce masculină a României, în persoana lui Adi Igrişan, dar evoluţia live pe care v-o prezint datează de pe vremea când vocalul trupei era Ovidiu Kempes. Ca şi piesa celor de la Dire Straits, melodia asta sensibilzează spiritele. Mesajul e puternic prin simplitatea lui şi înflăcărează audienţa. Efectul se vede în clip.

Locul 3
Biagio Antonacci – Pazzo di lei [San Siro, probabil 2007 sau 2008]

Pe Antonacci îl admir pentru naturaleţea şi pentru simplitatea evoluţiilor sale live. Îmi plac şi versiunile de album ale melodiilor sale, însă italianul e născut pentru scenă. În faţa mulţimilor se simte ca peştele în apă. Dar în ciuda atitudinii sale degajate, efectul pe care îl are asupra spectatorilor săi este uimitor. Apogeul, care îţi cam zbârleşte părul pe ceafă, este atins spre sfârşitul clipului.

Locul 2
Black Eyed Peas – I Gotta Feelin’ [Cicago, 8 septembrie 2009]

Evoluţia asta este de fapt un falshmob coregrafic extraordinar de bine realizat, executat în cadrul Oprah Winfrey Show. V-am mai vorbit de el şi aici. Efectul este de excepţie. Mărturie stau expresiile de uimire pe care le face Oprah. Sunt priceless. Pe la minutul 3:05 o puteţi chiar auzi exclamând: „Oh, my fuckin’ God!”. Iar Oprah nu pare şi nici nu ar trebui să fie o femeie uşor impresionabilă. Încă mă întreb cum au reuşit să realizeze aşa ceva.

Locul 1
Lara Fabian – Je t’aime [Nue, 2002]

Piesa asta mi-e şi greu să o comentez. Orice aş zice este, de departe, insuficient. Dacă aşa ceva nu vă mişcă, atunci trăiţi degeaba. Mi-e mi-au dat lacrimile prima dată când am ascultat-o şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Şi deşi am ascultat-o de vreo 20 de ori azi, de când am descoperit-o (mulţumesc Angela), încă mi se face pielea de găină şi mi se pune un nod în gât. Uimirea Larei e naturală şi emoţionantă. Respectul reciproc între ea şi fani se simte vibrând în aer, e palpabil. Eu nu mă mai satur s-o ascult. De menţionat ar mai fi şi faptul că fanii cântă „on t’aime” (în loc de „je t’aime”), ceea ce, după franceza mea de baltă înseamnă „te iubim”. Vă puteţi închipui un elogiu mai frumos? Ah, şi dacă deţine cineva o franceză mai bună ca a mea, îl rog să-mi traducă şi mie ce zice la minutul 1:45.

În final, dacă ştiţi alte videoclipuri care se pretează la acest top, vă invit să lăsaţi link-urile la comentarii, pentru că mi-ar plăcea să-l îmbogăţesc. Vă doresc sărbători fericite.


Când imaginile spun poveşti


Se zice că o imagine face cât o mie de cuvinte. Un film ca cel de mai jos are un frame rate de 12 (în speţă 12 imagini pe secundă). Faceţi voi calculele.
Gluma de tocilar aparte, am dat de clipul de mai jos într-una din pelegrinările mele pe Youtube, de care vă vorbeam acum câteva luni. Înafară de muzica ce te unge pe suflet, conţine şi o lecţie de viaţă emoţionantă: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă.


Parcă s-au pişat pe priză


Prima chestie amuzantă de la Kamikaze. Cel puţin după gusturile mele. Cine a ales acompaniamentul muzical pentru agitaţii ăştia a fost genial. Aş vrea să ştiu cine este ca să-i acord creditele de rigoare. Mi-e lene să caut acum că-i târziu, dar fac un update mâine, dacă nu uit. Clipul l-am luat de la Manţi.

Ăştia sunt ăia cu DnB sau ce mă-sa-n cur sunt? Că io am rămas pe vremea când încă se făcea mişto de ăia cu tektonikul sau cum pizda mă-si se scrie. Ăia cu tektonikul sunt ăia care dau din mâini de parcă dirijează avioanele la decolare, sigur îi ştiţi.


De export


O fi devenit noul simbol al României? I-o fi detronat pe Dracula, Comănici sau Mutu? Într-o vreme când spuneam pe-aici că sunt român, toţi macaronarii începeau să fredoneze (pronunţând stricat, fireşte) piesa asta. Şi toţi aveau expresiile satisfăcute, extaziate chiar, ale celor din clipul de mai jos. Eu m-am amuzat. Mi s-a părut comic faptul că nişte străini cântă cu atâta entuziasm în limba română.


Classic


Cine mă cunoaşte în realitate ştie că nu sunt genul care ascultă muzică clasică decât extrem de rar (sunt de fapt un fan înfocat al metalelor). Şi nici cunoştinţe foarte vaste în materie nu am. Cu toate astea am şi eu „bucăţile” mele preferate. De Modest Mussorgsky am aflat de la un văr prin alianţă şi amic cu care am pierdut între timp legătura, dar cu care am avut şansa să locuiesc sub acelaşi acoperiş pentru o perioadă. Pe vremea aia era student la conservator; acum are în faţă o înfloritoare carieră artistică. Eu îi doresc tot binele din lume şi îl salut, în caz că intră vreodată pe-aici. Mersi, Marius, pentru toate lucrurile frumoase pe care le-am învăţat de la tine (şi nu mă refer doar la muzică).
Audiţie plăcută.

Editare ulterioară: Că tot am adus vorba de metale, aş putea să fac un playlist pe-aici cu ce ascult eu cu cea mai mare plăcere (nu numai metale). E cineva interesat? Să nu fac risărci de playere cu playlist care se embeduiesc şi în wordpress.com degeaba. 🙂


DilEMA


Pe 7 noiembrie, la Madrid au fost MTV European Music Awards (EMA). Nu m-au interesat în mod deosebit aşa că am aflat abia azi. Cică, printre alţii, la categoria Best Male a câştigat Justin Biberon. Acuma io stau şi mă scarpin la ceafă: oare nu au greşit ăştia de la MTV categoria în care l-au încadrat? Male? De unde până unde?

The "best male"

Vă rog să remarcaţi trăsăturile şi atitudinea de macho „male” din fotografia de mai sus.

PS: Căutându-i ste-ul oficial ca să pun link în articol, constat cu stupoare că în google.com după căutarea cu numele său pagina sa apare a 12-a, pe pagina a doua. Dacă fac o căutare cu numele meu, tot în google.com, pagina mea apare prima. Faceţi voi socotelile.


Diverse


NB: Acesta este un articol de link-uit şi ping-uit. Printre altele.

În primul rând, datorită vouă am obţinut locul întâi la etapa a cincea a concursul de proză arhiscurtă găzduit şi organizat de Călin Hera. Mulţumesc tuturor celor care m-au votat. Momentan se discută dacă voi împărţi sau nu prima treaptă pe podium cu al doilea clasat (la diferenţă foarte mică faţă de mine – doar două voturi) şi anume cu Ion Toma Ionescu, pe care-l şi felicit pe această cale. Motivul pentru care se va lua această decizie este faptul că nimeni nu a putut să valideze rezultatele exact în momentul în care trebuia să se închidă urnele. Rezultatele validate au fost cele de o oră şi jumătate mai târziu, iar diferenţa dintre mine şi domnul Ionescu este infinitezimală comparativ cu numărul total de voturi. Motivele mi se par relevante şi corecte. Eu nu am avut nimic de protestat aşa că fără comentarii răutăcioase. Felicitări şi tuturor celorlaţi concurenţi. Au fost o grămadă de PA-uri „bune şi foarte bune”, vorba lui Călin.

Răspunsul la articolul-ghicitoare precedent este: „Pe politicieni îi alegem noi”. Trebuia să public şi sursa, dar din păcate am închis pagina şi nu mai găsesc blogul respectiv. Îmi cer scuze şi, dacă autorul se vede plagiat aici, îl rog să conteste derpturile în comentarii şi voi face un update. Au ghicit: Sorina Ene pe facebook şi apoi Adela în comentarii. Bravo.

Vineri seară am fost foarte supărat după ce am văzut ultima etapă a concursului de talente foarte tinere „Io Canto” de pe Canale 5, de care v-am mai vorbit aici şi aici. Votul publicului a scos-o câştigătoare pe Benedetta Caretta, în defavoarea altor concurenţi precum Luana Chiaradia (favorita juriului în această etapă) şi Andreea Olariu, ambele cu execuţii mult mai bune decât a ei. E doar părerea mea. Dar aveţi mai jos toate cele trei melodii să vă faceţi şi voi o idee. Aştept părerile în comentarii.

Benedetta Caretta:

Luana Chiaradia (poţi picta o capodoperă după copila asta, atât e de frumoasă):

Andreea Olariu (lipseşte foarte puţin din început dar nu prea am avut de unde alege):

Că tot suntem la capitolul muzică, deşi cu ceva întârziere, vă propun ceva muzică bună, dovadă că România mai are încă artişti şi, mai mult, că se ajută între ei. Nu, nu melodia e nouă, ci clipul. Mai multe detalii pe blogul lui Cabral, de unde l-am şi „furat”.

Urmează ceva care pe mine m-a uimit şi m-a amuzat deopotrivă: un flashmob care o lasă cu gura căscată inclusiv pe Oprah. Cum, Dumnezeu, au reuşit să realizeze aşa ceva? Aştept păreri şi-aici.

Şi nu uitaţi să mai treceţi pe-aici şi să mă votaţi. La cea de-a şasea etapă a concursului particip cu un text adaptat după o povestire de-a mea mai veche pe care o puteţi citi aici. Spuneţi-mi dacă se înţelege ceva din ea, înainte de a citi povestirea originală. Mi-e teamă că e atât de „ciuntită” încât nu se mai înţelege nimic. Restul PA-urilor din această etapă îl găsiţi aici. Iată textul meu:

Vânzătorul de ghilotine
– Ţi-e frică?
Cuvintele scuipate printre buzele subţiri aproape că-şi pierdură sensul.
– Nu!
– O să-ţi fie!
Se întoarse cu spatele rupând contactul vizual. Simţi fluxul de frică forţându-i sinapsele în momentul în care bătrânul, lipsit de hipnoza ochilor galbeni, realiză ceea ce se va întâmpla. Auzi şfichiuitul funiei scăpate din mâna bătrână. Văzu reflectându-se pe pământ sclipirea lamei ghilotinei în lumina apusului. Simţi în tălpi vibraţia capului căzând cu zgomot sec pe pământ. Frica – gândi negustorul – cea mai stabilă monedă din univers.

Iar la sfârşit, pe filiera Adela -> silavaracald, ceva de râs. Da’ nu orice fel de râs. Râs de-ăla cu lacrimi, cu dureri de fălci, cu ţinut de burtă şi cu dificultăţi în a nimeri uşa de la baie. Citiţi ca să vă convingeţi, o poveste despre o scroafă şi un trabant.


Deznodămintele


Articol rapid că tre’ să plec la o cumetrie.

Mădălina nu a mai căştigat marţi seara nici un premiu. Probabil de vină a fost piesa în care nu s-a putut dezlănţui pentru a-şi arăta valoarea. În schimb a câştigat Andreea. Cu piesa Listen a lu’ Beyonce. Succes amândurora.

Vă las cu Listen interpretată de Andreea Olariu.


M-am întors! Da’ nu ştiu cât mă ţine.


Da, m-am întors. Nu mă întrebaţi unde am fost. Aş putea să vă bag scuza cu învăţatul dar adevărul e că am dat examenul acum o lună. Şi oricum nu l-am luat deşi chiar am învăţat. Motivul pentru care nu am mai scris nu-l ştiu nici eu. Aveam nevoie de o pauză. Nu îmi mai găseam inspiraţia pentru a scrie aici. Şi nici nu îmi mai aducea nici o satisfacţie. Şi ar mai fi un fapt care a contribuit. Şi deşi nu vreau să recuosc că şi ăsta a fost un motiv, o s-o fac, deoarece cred că e un pas corect spre reabilitare. Dap, reabilitare. Pen’că mă apucasem de un rahat de joc. Genul mmorpg. Da, exact, genul WoW, Lineage, Metin, etc. Genul care crează o afurisită de dependenţă. Dar cum sunt un recidivist, de data asta am scăpat mai repede. Prima dată mi-au trebuit doi ani să mă las de unul.

În altă ordine de idei, m-am hotărât să reiau blogul (şi probabil că o să-l resuscitez şi pe cel literar) din mai multe motive. În primul rând cred că merită să-i mai dau o şansă. În al doilea rând pentru că au fost persoane care mi-au cerut-o. Sper că nu i-am dezamăgit prea mult cu absenţa mea. În al treilea ând pentru că pierdusem contactul cu blogosfera în care am cunoscut persoane cu adevărat interesante şi cu care merită să reiau legătura. În al patrulea rând pentru că mă plictiseam. Şi în al cincilea rând pentru motivul despre care o să vă scriu în continuare.

Aşadar, pe postul de televiziune italian Rai1, există o emisiune – concurs muzical cu şi pentru copii, pe numele ei „Ti lascio una canzone” (Îţi las un cântec). Anul ăsta a ajuns la a patra ediţie. Emisiunea se difusează în fiecare miercuri seara la 22:10 (ora României). Partea interesantă – cel puţin din punctul meu de vedere – abia acum urmează. Unul dintre plozii concurenţi de-acolo e de-al nostru. Mai precis o fată de 12 ani – Mădălina Lefter, care din câte am înţeles nu e chiar necunoscută publicului din România. Puştoaica are o voce extraordinară şi deja a luat un avans considerabil în faţa celorlalţi concurenţi, având deja 4 premii câştigate în cele cinci etape de până acum (2 premii din partea juriului şi două din partea publicului de-acasă). În seara asta urmează etapa a şasea iar eu îi voi ţine pumnii şi o voi vota. Dacă întâmplător intră pe-aici şi alţi români rezidenţi în Italia, îi rog să facă la fel.

Asta e piesa cu care Mădălina a câştigat etapa de săptămâna trecută (premiul din partea publicului). Interpretarea e magistrală. Mie personal îmi place mult mai mult decât originalul:

Ceea ce e şi mai interesant este faptul că pe un post de televiziune al trustului concurent – Canale5 de la Mediaset – există o altă emisiune-concurs – „Io canto” (Eu cânt) – aproape identică cu cea de pe Rai1. Nu e de mirare, având în vedere că regizorul Roberto Cenci e cel care a inventat conceptul şi a regizat pentru multă vreme „Ti lascio una canzone” înainte să plece la Mediaset şi să demareze proiectul „Io canto”. Dar nu despre asta vroiam să vă vorbesc ci despre faptul că şi aici avem o concurentă la fel de talentată. Andreea Olariu are 14 ani şi este din Constanţa. Nici ea nu este necunoscută publicului din România. La o căutare pe google am găsit suficiente referinţe despre ea cât să-mi dau seama că este un adevărat talent. Despre ea a scris şi colegul Tashy cu ceva timp în urmă. Cu ocazia asta îl rog să dea mai departe ştirea şi să adunăm cât mai mulţi suporteri. Emisiunea ese difuzată în fiecare vineri la 22:10 (ora României). Până acum Andreea a reuşit să smulgă publicului italian 2 premii în patru etape. Melodia care urmează este cea cu care Andreea a câştigat etapa de debut a ediţiei din acest an:

Având în vedere cele de mai sus, fac un apel tuturor românilor din Italia (care trec întâmplător pe-aici) să ne unim şi să le susţinem pe cele două talente, să arătâm Peninsulei că românii nu sunt plămădiţi numai din aluat rânced, că putem fi mai buni decât ei chiar în domeniile în care ei sunt cei mai buni. Ştiu că pentru mulţi din voi cauza nu merită preţul unui SMS, că sunteţi aici pentru alte scopuri cum ar fi un viitor mai bun pentru voi sau pentru copiii voştri. Dar luaţi în calcul şi faptul că reabilitarea imaginii noastre ca naţiune în ochii italienilor e parte integrantă dintr-un viitor mai bun aici, pentru noi cei din diasporă. Susţineţi-le pentru că merită un viitor mai bun şi pentru că merităm o imagine mai bună.


%d blogeri au apreciat asta: