Tag Archives: Măcin

Ţiganii şi Hollywoodul


Eram la Măcin. Doar ce coborâsem din microbuz şi ieşisem „la şosea”. Îi aşteptam pe ai mei să vină să mă ia. Şi cum stăteam io aşa cu curul pe valiză pe marginea drumului, numai ce văd că trece o căruţă ponosită trasă de un cal – vai de mama lui. În căruţa fără capră* un ţigan la vreo 14-15 ani, în picioare, ţinându-se vârtos de frâu cu o mână, în cealaltă învârtind războinic un bici cam neameninţător. Ajuns în dreptul meu, îi arde una peste coapsă murgului şi zice:
– Diiii, mă, Avatar, futu-ţi soarele mă-ti de putoare…

În altă ordine de idei, pe hamsterul soră-mi îl cheamă Cricky da’ io-i zic Tarzan că stă mai mult pe tavanul cuştii decât prin rumeguşul de jos. Voi aveţi animale cu nume ciudate?
___________
*CÁPRĂ, capre, s. f. II. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul.

PS: Am publicat capitolul 9 din Omega pe blogul literar. Da, ştiu că nu este încă weekend, dar la cererea celor 3 cititori nerăbdători am început să public mai des. Sper să fiţi în sfârşit mulţumiţi că vi se dezvăluie misterul sfârlezei. Carmen, îmi eşti datoare cu o ghiceală. O aştept pe mail. Înainte să citeşti capitolul 9.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

Belu. Sau cum am spus io lecţia perfect da’ m-am ales cu un 4 (patru)


Categorie nouă: amintiri din… tinereţile mele. Începând din perioada intrauterină (din spusele altora) şi până acum 2 minute.

Îi povesteam zilele trecute Alexandrei una din întâmplările amuzante din liceu. Şi m-am gândit să v-o povestesc şi vouă.

Măcinenii veseli, vi-l mai amintiţi pe Belu? Pentru toţi ceilalţi, Belu era profesor de Filosofie şi Economie (şi naiba ştie ce mai preda el) la singurul liceu din Măcin. Era deja bătrân pe vremea aia. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte. Belu nu era numele lui, dar foarte mulţi credeau contrariul. Era atât de puternică această convingere că mulţi habar n-avea cum îl cheamă cu adevărat. Eu nici acum nu ştiu. Aşa… Omu ăsta avea o serie de caracteristici care-l făceau o figură cu adevărat deosebită în liceu (şi în toată urbea). În primul rând era albinos. Gura lumii zice că ar fi suferit un şoc în tinereţe când şi-a văzut soţia şi fiica călcate de tren (unii zic că doar soţia) şi atunci a albit brusc. Habar n-am care-i adevărul. Cert e că decolorarea irisului cumulată cu vârsta înaintată a rezultat într-un deficit de vedere foarte sever. Adică omu’ era orb ca o cârtiţă. Deşi nu lăsa se se vadă asta când îl vedeai pe stradă sau pe holurile liceului (cred că se orienta ca liliecii) în anumite activităţi nu mai putea să-şi ascundă handicapul. De pildă era nevoit să-şi lipească la propriu nasul de pagina catalogului pentru a reuşi să citească sau să treacă o notă. Binenţeles că noi, ca bravi liceeni, am şi început să profităm din plin de asta. Deşi moşu’ încerca din răsputeri să ne ţină piept compensând cu auzul şi mirosul, nu făcea faţă. Eram prea mulţi, prea nebuni şi prea ingenioşi.

Aşa că au început să apară, firesc, activităţi specifice orelor cu Belu: fumatul în clasă, la geam în ultima bancă (dacă nu simţea profu’ fumul; câte jumătăţi de ţigară fumau oamenii de serviciu de pe urma noastră…), juma’ de clasă absentă (la biliard la barul din apropiere) dar prezentă toată clasa pe catalog, copiatul în nesimţire la extemporale (foarte rare că era conştient şi el săracu’ că-s inutile), ieşitul tiptil din clasă dacă erai norcos să te asculte la începutul orei şi ate plictiseai, etc.

De-acu începe naraţiunea:

Într-o zi frumoasă de primăvară, numai bună de un biliard, înainte de ora de Filosofie (exact, cu Belu) mă îmbie unu la o bilă.

– Nu merg mă, că n-am notă, tre’ să m-asculte. Ăsta:

– Bine. Io plec. Am notă. Dacă e, mă dai şi pe mine prezent.

Avea notă, îl durea în pix. Pleacă. Io rămân. Mă uitam pe geam şi oftam după biliard şi ziua frumoasă de afară. Intră profu’, face prezenţa. Toată lumea prezentă, binenţeles. Io am spus prezent şi în locul ăluia. Vremea ascultatului… Frunzăreşte Belu catalogul cât îl frunzăreşte şi se hotărăşte: Eiub Narcis. Dobitocu’ de-a plecat la biliard şi io l-am dat prezent. Acu’ ce dracu’ fac? Îmi venea să-i zic lu’ profu’: „Vezi, chiorule, că ăla are notă!”. Secundele treceau, profu’ aştepta, toţi ochii colegilor aţintiţi spre mine… Hmmm… dacă profu’ nu s-a prins când l-am dat prezent pe dobitoc, înseamnă că nu-l ştie bine nici după voce, îmi spun. Aşa că îmi fac curaj mă ridic şi zic lecţia în locul ăluia. Impecabil. Doar îmi învăţasem că ştiam că n-am notă.

– Stai jos, 10. Binenţeles că în momentul în care trece nota vede şi nota precedentă: Aaaa… uite, aveai notă (nota mea: morţii mă-tii de chior). Acu’ poate nu mai vii la ore că ai două note…

Gata. Am scăpat. Îmi rămâne Narcis dator cu un tir de bere. Mă aşez. Savurez momentul de calm de după furtună. Oftez uşurat. Mă relaxez. În clasă – linişte. Doi tâmpiţi fumau în spate şi se hlizeau daţi pe silent la nişte gagici de-afară. De-odată vocea lu’ profu’:

– Bucur Victor.

Instinctul a fost să sar în picioare. Belu continua ascultatul şi acu’ se vede treaba că a fost mai atent să vadă cine are deja notă. În fracţiunea de secundă imediat următoare mi-am dat seama: „Acu’ zece secunde eram Eiub Narcis, nu pot să fiu Bucur. Că chioru’ aude bine. Mă recunoaşte după voce. Vaisămbagpula!”. Mă uit prin clasă să văd cine a mai rămas la oră mai răsărit cu notele. Îl văd pe Ismet în faţa mea şi îmi aduc aminte vag că p-ăsta la ascultat deja cu o săptămână în urmă. Nu-mi surâdea ideea asta dar nu prea aveam alternative. Avea note bunicele (foarte isteţ dar nu se omora cu învăţatul). Mă uit cu subânţeles la el. El ridică din umeri. Mă încrunt la el. El face o faţă de genul: „Ok, dacă insişti…” şi se ridică în picioare. Părea relaxat. Mă relaxez şi eu. Profu aude mişcare şi îşi mută privirile (de formă) spre el. Scurt moment de tăcere şi de panică, după care turcul deschide gura:

– Dom profesor, nu mi-am învăţat pentru astăzi.

Futu-ţi morţii mă-tii! Mi-am luat 4.


%d blogeri au apreciat asta: