Tag Archives: români

Ce ne mai place să ne facem de râs!…


Aşa cum v-am zis deja, de vreo săptămână mi-am găsit un alt job. Vestea bună :mrgreen: este faptul că de azi renunţ la primul. În parte pentru că devine epuizant, dar în primul rând pentru că mi-a fost impus. Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc ci despre o întâmplare întâmplată vineri la locul de muncă.

Pentru asta, însă, trebuie să vă pun sumar în temă cu ceea ce fac eu la muncă. Lucrez la un depozit de stocare temporară a deşeurilor (în special azbest, atât în stare solidă cât şi in stare de pulbere, deci dacă peste vreo doi ani o să vă scriu pe-aici că m-am apucat să cresc la sânul meu un pui de cancer la plămâni, să nu vă mire). Slujba mea constă, printre altele, în primirea şi cântărirea camioanelor. Pentru asta intru în contact direct cu şoferii: ei îmi prezintă documentele de transport iar eu îi mai întreb de sănătate, de diferite date care îmi trebuiesc pentru efectuarea procedurilor, etc.

Vineri dimineaţă se prezintă la ghişeu un compatriot. Îl recunosc după nume şi încep să-i vorbesc în româneşte (politica companiei încurajează practica comunicării cu şoferii într-o limbă pe care ei o înţeleg cel mai bine). La care omul nostru face ochii cât cepele şi mă întreabă în rotaliană* cum de m-au angajat pe mine la o muncă de birou? N-au găsit pe altul? Deja replica asta m-a făcut să ridic o sprânceană dar am zis că e vreo glumă de autobază (v-aţi prins voi, aghiotanţii căpitanului Evident, de faza şofer-autobază, nu?). Pleacă omul să încarce, şi când se întoarce să semneze documentele de primire şi să-i dau foaia de drum, începe să zică într-o italiană meltenească cu cele două tipe cu care lucrez în birou şi care mă învaţă meşteşugata artă de cântărire şi primire a camioanelor:

– Ce l-aţi angajat pe ăsta aici? Aveţi grijă că ăsta o să vă fure tot de pe-aici. Sau o să vină cu pistolul şi o să vă împuşte pe toţi.

Toate astea le spunea pe un ton de-ăla de miştocar de doi lei, cu un zâmbet maliţios pe buze, uitându-se fix la mine. Mie nu-mi venea să cred urechilor. Mi-am păstrat în schimb calmul şi am mimat indiferenţa, zâmbindu-i superior. Colegele mele în schimb au fost mai inspirate decât mine şi i-au răspuns că oricum nu am nimic de furat de-acolo, eventual doar inimile lor (:mrgreen:). Şi că cu un camion poţi să omori mai multă lume dacât cu un glonţ.

A plecat melteanul tare îndrăcit. Se vedea pe faţa lui că murea de ciudă că nu a reuşit în tentativa de a mă sabota la locul de muncă. În timp ce ieşea i-am făcut cu ochiul.

Da, a fost o victorie în faţa lui, dar, trăgând linie, simt că am fost eu cel care am pierdut. Chiar dacă tipele sunt suficient de inteligente încât să nu creadă o iotă din ceea ce a zis ţăranul, imaginea pe care şi-au făcut-o despre noi ca popor a mai fost ştirbită un pic. M-am simţit din cale afară de jeneat. Cu atât mai mult cu cât şi ele s-au simţit jenate pentru mine.

De-aia, dragii mei, îmi vine uneori să-mi bag o pulă mare în sentimentele de patriotism şi de naţionalism şi să tratez pe toţi cei care mă acuză că am uitat de unde am plecat cu imensă şi adâncă durere în cur.

Editare ulterioara (am uitat de nota de subsol):
*rotaliana = limba romana contaminata de italienisme vorbita de romanii care au la activ o sedere indelungata in Italia. Din experienta proprie va yic ca la cei care nu au mai mult de 5 ani de sedere, rotaliana nu e altceva decat o fita de prost gust. La cei cu peste 5 ani pe meleaguri italiene se mai accepta.


Excursie în Alto Adige organizată de Asociaţia „Ştefan cel Mare” din Portogruaro


Când am primit invitaţia de a participa la o excursie organizată de o asociaţie a românilor în Italia, iniţial am fost foarte sceptic. Mă aşteptam, în baza experienţelor precedente, la multă gălăgie, limbaj neaoş şi multe manele. Am strâmbat instinctiv din nas dar, în lipsa altor activităţi cu care să-mi umplu timpul respectiv, am acceptat. Şi bine am făcut. Pentru că am fost plăcut surprins de evenimentele petrecute.

Aventura a început duminică, 12 decembrie, la ora 7 dimineaţa, în autogara din Portogruaro. Iniţiativa aparţine asociaţiei românilor locale, Associazione Culturale Romena „Ştefan cel Mare”, condusă de băcăuanul Ioan Antal. La primul peron al autogării două autocare aşteptau momentul îmbarcării unei mulţimi destul de pestriţe: copii, adolescenţi, persoane la prima sau la a doua tinereţe, accente româneşti diferite, limba română cu un grad mai mic sau mai mare de contaminare cu termeni italieni şi moţăiala apatică din cauza frigului tăios şi a orei matinale în zi de duminică. Zăresc prin mulţime un acordeon, o tobă şi o tamburină şi ridic o sprânceană. Sper în sinea mea să nu nimerească în acelaşi autocar cu mine sau măcar ca posesorilor lor să le fie la fel de somn cum îmi e mie şi să nu fie loviţi de inspiraţii melomane.

Comunitatea românească din Portogruaro între criza financiară şi tradiţiile de Crăciun

Răsuflu uşurat când văd că, în momentul îmbarcării, dl. Antal îi direcţionează ferm: „Voi mergeţi în autocarul cu tineri”. Mă încearcă însă şi un uşor regret: la cei treizeci de ani ai mei, eu nu mai sunt apt pentru autocarul sus numit. Mă îmbarc spăşit în autocarul „pentru pensionari” (n.a.). După ce organizatorii s-au asigurat că nu a rămas nimeni în urmă, ne punem în mişcare. Dl. preşedinte ne anunţă itinerariul excursiei: prima escală avea să fie „Il Vilaggio di Natale” din Bussolengo, provincia Verona, urmând apoi să ne îndreptăm spre litoralul lacului Garda şi să poposim într-o cochetă staţiune – Bardolino – pentru câteva ore; după care urma să parcurgem întreaga coastă de est a lacului până la punctul final al excursiei noastre, localitatea Arco, obiectivul nostru fiind „Il mercato di Natale”, un târg de obiecte artizanale specifice Crăciunului, aşa cum îi zice şi numele. Drumul a fost relativ scurt. Printre colindele lui Fuego şi aţipirile matinale, am ajuns, pe nesimţite, la prima destinaţie. După un maraton de shoping de exact două ore în Bussolengo, spiritele s-au mai dezmorţit şi pe drumul spre al doilea popas au început să se înfiripe conversaţiile. Am fost plăcut surprins să constat că românii din Italia (cel puţin cei din zona Portogruaro) nu sunt preocupaţi numai de locuri de muncă, recesiune financiară şi probleme birocratice specifice imigranţilor. S-a vorbit mult de planuri de viitor, reţete de prăjituri, nepoţei, şi tradiţii de Crăciun şi mai puţin de consulate, paşapoarte expirate şi locuri de muncă „la fix”.
Ajunşi în Bardolino, ni s-a dat iar liber la cutreierat. Tot două ore. De data asta într-un ritm mai relaxant, activităţle fiind cu totul altele decât slalomul contra timp printre standurile din „Villago di Natale”: plimbări relaxante pe faleza de pe malul lacului, picnicuri pe băncuţe, cu sendvişuri aduse de-acasă, hrănitul raţelor şi al lebedelor şi, nu în ultimul rând, o mulţime de fotografii, amintiri de trimis celor rămaşi „acasă”. Odată îmbarcaţi din nou în autocare, pornim către destinaţia finală a excursiei noastre, târgul de articole specifice Crăciunului din Arco.

Spectacol public cu cântece de Crăciun şi nu numai, în piaţă la Arco

Deja voia bună era la ea acasă în ambele autocare, mai ales în cel cu „melomanii” de care vă vorbeam mai sus. Dar, deşi soarele ne-a onorat cu prezenţa aproape toată ziua, buna dispoziţie şi puţinele beri băute de unii conaţionali nu prea reuşeau să invingă frigul din Arco. Aşa că, odată ajunşi printre tarabele cu jucării de lemn, produse culinare specifice zonei şi decoraţiuni artizanale de brad, o parte din tovarăşii mei de drum au făcut ceea ce ar face oricare alţi 12 români, strânşi la un loc de diferite împrejurări şi animaţi de spiritul bahic, pentru a învinge frigul: şi-au scos instrumentele şi au început să cânte colinde şi cântece populare şi să danseze. Spectacolul ad-hoc a adunat o mulţime de italieni curioşi. Ba chiar unii au început să bată din palme în ritmul muzicii. La un moment dat, zona respectivă devenise impracticabilă datorită mulţimii adunate pentru a asista la spcteacol. Şi trebuie să recunosc că a fost un spectacol frumos. La sfârşit s-a lăsat cu aplauze furtunoase.
Pe drumul de întoarcere mă mai aştepta o surpriză: un caraoke colectiv pe muzică pupulară românească, cu versurile proiectate pe televizoarele din autocar. Păcat că oboseala începuse să-şi spună cuvântul iar entuziasmul îi părăsise pe mulţi dintre noi. Plăcut surprins de evenimentele de peste zi, l-am abordat pe dl. Antal, preşedintele asociaţiei „Ştefan cel Mare”, pentru a afla mai multe informaţii despre activităţile organizaţiei.

„Urmărim promovarea valorilor noastre pe plan local, valorificând potenţialul celor de-aici, din sânul comunităţii…”

Ioan Antal este originar din Bacău. La cei 34 de ani ai săi este licenţiat în Teologie Catolică la Strasbourg (Franţa), dar în Italia lucrează ca asistent socio-sanitar. A înfiinţat Asociaţia culturală română „Ştefan cel Mare” în 2009 cu scopul precis de promova valorile culturale româneşti în această zonă, în raport cu elementele culturale autohtone, pentru că, mi-a declarat domnia sa, „nu vom ajunge niciodată la un grad satisfăcător de integrare, fără să cunoaştem cultura, tradiţiile şi obiceiurile locale. De asemenea, eu şi colaboratorii mei din cadrul asociaţiei (Larissa Nesru, Florentina Dochia şi Sergiu Macovei – n.a.) am încercat să descoperim şi să valorificăm talentele pe care le avem în sânul comunităţii şi am mizat mai puţin pe aducerea de artişti deja consacraţi din ţară, aşa cum fac alte asociaţii. Astfel, evenimentele pe care le organizăm noi au mai mult caracter de petrecere cu cântece şi jocuri tradiţionale, decât de spectacol.” Se referea, probabil la talente precum doamna Ioana Ştefănuţ – o voce de excepţie şi la Ciprian Curcan – un tânăr organist. Pe ambii am avut plăcerea să-i ascult pe un DVD difuzat în autocar, filmat cu ocazia uneia dintre petrecerile de care vorbea domnia sa. Printre evenimentele deja „tradiţionale” oranizate de asociaţie an de an sunt Sărbătoarea Femeii (8 martie) şi sărbătoarea Copiii de azi, copiii de mâine (1 iunie), dar nu lipsesc nici alte activităţi şi evenimente, cum a fost excursia la Monte Santo Lussari din iunie anul acesta.
Rezumând această zi de duminică în cuvinte puţine, aş putea să zic că a fost o experienţă relaxantă şi educativă. Şi, lucru deloc de ignorat, nu am auzit o singură notă de manea pe parcursul întregii zile. Datorită eforturile lui Ioan Antal şi a colaboratorilor săi, românii din zona Portogruaro au ocazia să se întâlnească, se se distreze, să se relaxeze, să înveţe câte ceva dar, mai presus de toate, au o identitate în cadrul cultural local: Associazione Culturale Romena „Ştefan cel Mare”.

Notă: Am scris acest articol pentru publicaţia diasporicească Actualitatea românească. Puteţi citi articolul şi mai jos, aşa cum a apărut în susnumita revistă. Slide-ul care urmează a fost realizat de către Carmen (mulţumesc Carmen) cu fotografiile făcute de mine în excursia respectivă. Mai jos de el aveţi şi itinerarul excursiei cu cele 3 popasuri.

Prima parte a articolului la pag. 12
A doua parte a articolului la pag. 8

RObotzii strike again


Au apărut episoadele 1 şi 2 din miniseria animată a celor de la Creative Monkeyz. Episodul pilot îl puteţi găsi aici. Dacă nu înţelegeţi ce spun tinichelele astea două, întrebaţi în comentarii şi o să vă „transcriu o stenogramă”. Vizionare plăcută.

RObotzi.S01.Ep1.Vin:

RObotzi.S01.Ep2.Defect:

PS: Era să uit. Dacă nu daţi like (nu mie, la filmuleţe) sunteţi nişte pule roz din fier cu luminiţe şi o să vi se ardă sursele. Am zis.

Editare ulterioară: puteţi viziona întregul serial aici.


RObotzi


„RObotzi” este o creaţie a celor de la Creative Monkeyz şi reprezintă primul mini-serial de animaţie de producţie românească. Citez din descrierea de pe Youtube: „[…] Protagonistii sunt MO (primul robot cu burta – ruginit pentru ca bea) si F.O.C.A (fabricat original cu aluminiu). […] Cei doi sunt primii roboti (de talie mica) fabricati in Romania. Dupa o scurta perioada de glorie, apar primii roboti de talie mare, iar MO si F.O.C.A sunt „uitati” intr-un depozit al INR (Institutul National de Robotica), de a carui buna functionare ei trebuie sa se asigure.”

Ştiu că unii dintre voi veţi strâmba din nas, dar eu zic că pentru început e bine. Măcar s-a dat tonul. Să sperăm că alţii vor continua curentul şi vom vedea şi iniţiative mai educative. Episoadele apar joia. Iată „pilotul”:

PS: Replica „Da, mediocrule, dar ce reprezintă?” e genială. Am derulat filmuleţul de vreo trei ori.

Editare ulterioară: Puteţi urmări episoadele 1 şi 2 aici. Puteţi viziona întregul serial aici. Episoadele apar în fiecare joi.

Editare ulterioară 2: Comentariile la acest articol au fost închise. Cauze: offtopic şi irelevanţă.


Ai noştri ca brazii


Alaltăieri am fost în Veneţia să mă întâlnesc cu un prieten. Am ajuns mai devreme şi am început să mă plimb. A se reţine: Veneţia lagunară. Multă lume. Prea multă, atât pentru perioada asta anului cât şi pentru ora matinală (vreo 9). Ca să nu mai vorbim de vreme: o ceaţă de-aia de făcea vălătuci dacă te mişcai mai brusc şi un frig care îţi ajungea până la oase. La un moment dat, în apropierea unei pieţe cu ceva mai multă lume decât pe restul aleilor, un compatriot strigă (în româneşte) pe un ton foarte alert şi panicat, complice fiind şi sunetul unui motor de barcă de transport în comun ce trecea pe un canal din apropiere:

– Maşina! Maşina! Fereşte!…

Şi vreo 6 – 7 românaşi speriaţi au tresărit violent şi s-au lipit cu cururile de pereţii de pe margine, eliberând aleea. Recunosc, şi eu am tresărit şi m-am uitat instinctiv peste umăr „după maşină”, înainte să realizez cât sunt de prost. Nu pot decât să-mi închipui ce spectacol am fost pentru persoanele de alte naţionalităţi din zonă. O ţeapă (nostimă) cum nu mi-am mai luat de mult. Merita să o împărtăşesc cu voi.


Libertatea de exprimare


Constituţia României în Articolul 30 (Libertatea de exprimare) spune că:

(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisa.
(3) Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii.
(4) Nici o publicatie nu poate fi suprimata.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursa finantarii.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii. Delictele de presa se stabilesc prin lege.

(am redat articolul integral, pentru a nu avea discuţii cu unii gureşi cum că, aşa cum am mai auzit, deciziile CNA-ului sunt constituţionale şi îşi au baza în prevederi din actul de căpătâii al ţării)

Deşi coma (1) spune clar că libertatea de exprimare de orice fel este inviolabilă, Consiliul Naţional al Audiovizualului este de altă părere. Pe cale de consecinţă, decide să penalizeze un post de televiziune pentru difuzarea unor opinii personale, într-o emisiune de dezbateri şi de opinii (raportul complet cu privire la această decizie îl puteţi citi aici). Şi asta în condiţiile în care însăşi prezentarea de pe site-ul lor spune că „Misiunea CNA este de a asigura un climat bazat pe libera exprimare şi responsabilitatea faţă de public în domeniul audiovizualului.”

Rezultatul? 400 de oameni adunaţi în doar două ore, pentru a protesta împotriva cenzurii şi a îngrădirii libertăţii cuvântului. Nechemaţi, neconvocaţi. Doar anunţaţi printr-un blog destul de popular şi o emisiune de mare audienţă. Sunt de părere că 400 de voci ar trebui să se audă mai tare decât 11 glasuri piţigăiate ale unor marionete ale puterii, ce iau deciziile după interese şi după ureche (cei 11 membri ai CNA-ului sunt numiţi de Parlament).

Ştiu că episodul este deja fumat, trecut, răcit şi ce mai vreţi voi. Dar nu e niciodată târziu pentru a milita pentru drepturile noastre. Eu o fac acum, aici, aşa cum vedeţi mai sus. Armanbet Zarif, fost coleg de facultate şi bun amic o face aşa:


Italianul şi cartea de credit


Am fost întrebat recent de către un vechi şi bun prieten redescoperit de curând (salut Vali) dacă în timpul şederii mele în Italia, m-am simţit vreodată victima ideilor preconcepute ale macaronarilor cu privire la români. Şi mi-am adus aminte de o întâmplare întâmplată la ultimul meu loc de muncă. Eram angajat la o firmă de construcţii a cărui patron era un bătrânel (72 de ani) foarte simpatic şi de treabă. Departe de a fi ursusz (când situaţia o cerea, putea să istorisească ore în şir fără să se oprească şi fără să se repete), de obicei era tăcut. Ca şi mine de altfel. În puţinul timp în care stătea cu mine la birou (în medie 2-3 ore pe zi) abia scotea două vorbe. În rest stătea cu privirea pierdută dincolo de geamul ce dădea spre stradă, adâncit în gândurile lui. Iar eu îmi făceam treaba sau rupeam PC-ul în două cu RPG-uri, NFS, Heroes IV şi alte rahaturi de genul ăsta.
De la un timp însă, acest raport profesional perfect începu să fie tulburat de apariţia inoportună în peisaj a ginerelui bătrânului, care, pasămite, trebuia să înveţe rosturile afacerii pentru a o prelua. Se vede treaba că moşu’ meu avea gânduri de pensionare. I-or fi fost suficienţi 50 de ani în breaslă, dacă ar fi să mă iau după ce se lăuda el. Ei bine, puţoiul ăsta de giner-su, un ins tare limitat şi încuiat de felul lui mă întreabă într-o zi, în timp ce stătea lângă mine să vadă dacă am calculat bine o factură (calcula Excelul automat, boule!):
– Auzi? Da’ tu ştii să clonezi cărţi de credit?
Nu pot să vă descriu amestecul de superioritate şi ironie care i se citea pe moaca de broască atunci când m-a întrebat asta. Fără să ştiu dacă să râd sau să mă enervez (de fapt mint, mi-aş fi dorit să-i scap în cot în muie, de-ăla sănătos, care să necesite reconstrucţie facială, dar n-am făcut-o; era criză, de unde alt loc de muncă dup-aia?) îi răspund pe un ton neutru:
– Nu.
– Păi să înveţi! continuă el. Nu vezi la ştiri că toţi românii ştiu?
Nu am avut prezenţa de spirit necesară să-i spun: „Păi da, bunicu’ ştia. L-a învăţat şi pe tata. Da’ io m-am specializat în phishing. Ia verifică-ţi contul!”. Faza cea mai tare este că eu chiar ştiu să clonez cărţi de credit deşi nu am făcut-o niciodată. Dar nici asta nu am putut să i-o spun.
Oricum, în loc de epilog al poveştii, mai târziu individul a încercat să tragă pe sfoară la salariu pe un muncitor din firmă. Român de-al nostru mai tuciuriu un pic. Şi compatriotul l-a învăţat cum stă treaba cu proverbul românesc „Nu vinde castraveţi grădinarului” înfigându-i un capsator în chelie şi înfigându-l pe el într-un perete de rigips. S-a lăsat cu vreo opt copci în două locuri diferite şi cu redecorarea birourilor. Sweet retribution.


Diverse


NB: Acesta este un articol de link-uit şi ping-uit. Printre altele.

În primul rând, datorită vouă am obţinut locul întâi la etapa a cincea a concursul de proză arhiscurtă găzduit şi organizat de Călin Hera. Mulţumesc tuturor celor care m-au votat. Momentan se discută dacă voi împărţi sau nu prima treaptă pe podium cu al doilea clasat (la diferenţă foarte mică faţă de mine – doar două voturi) şi anume cu Ion Toma Ionescu, pe care-l şi felicit pe această cale. Motivul pentru care se va lua această decizie este faptul că nimeni nu a putut să valideze rezultatele exact în momentul în care trebuia să se închidă urnele. Rezultatele validate au fost cele de o oră şi jumătate mai târziu, iar diferenţa dintre mine şi domnul Ionescu este infinitezimală comparativ cu numărul total de voturi. Motivele mi se par relevante şi corecte. Eu nu am avut nimic de protestat aşa că fără comentarii răutăcioase. Felicitări şi tuturor celorlaţi concurenţi. Au fost o grămadă de PA-uri „bune şi foarte bune”, vorba lui Călin.

Răspunsul la articolul-ghicitoare precedent este: „Pe politicieni îi alegem noi”. Trebuia să public şi sursa, dar din păcate am închis pagina şi nu mai găsesc blogul respectiv. Îmi cer scuze şi, dacă autorul se vede plagiat aici, îl rog să conteste derpturile în comentarii şi voi face un update. Au ghicit: Sorina Ene pe facebook şi apoi Adela în comentarii. Bravo.

Vineri seară am fost foarte supărat după ce am văzut ultima etapă a concursului de talente foarte tinere „Io Canto” de pe Canale 5, de care v-am mai vorbit aici şi aici. Votul publicului a scos-o câştigătoare pe Benedetta Caretta, în defavoarea altor concurenţi precum Luana Chiaradia (favorita juriului în această etapă) şi Andreea Olariu, ambele cu execuţii mult mai bune decât a ei. E doar părerea mea. Dar aveţi mai jos toate cele trei melodii să vă faceţi şi voi o idee. Aştept părerile în comentarii.

Benedetta Caretta:

Luana Chiaradia (poţi picta o capodoperă după copila asta, atât e de frumoasă):

Andreea Olariu (lipseşte foarte puţin din început dar nu prea am avut de unde alege):

Că tot suntem la capitolul muzică, deşi cu ceva întârziere, vă propun ceva muzică bună, dovadă că România mai are încă artişti şi, mai mult, că se ajută între ei. Nu, nu melodia e nouă, ci clipul. Mai multe detalii pe blogul lui Cabral, de unde l-am şi „furat”.

Urmează ceva care pe mine m-a uimit şi m-a amuzat deopotrivă: un flashmob care o lasă cu gura căscată inclusiv pe Oprah. Cum, Dumnezeu, au reuşit să realizeze aşa ceva? Aştept păreri şi-aici.

Şi nu uitaţi să mai treceţi pe-aici şi să mă votaţi. La cea de-a şasea etapă a concursului particip cu un text adaptat după o povestire de-a mea mai veche pe care o puteţi citi aici. Spuneţi-mi dacă se înţelege ceva din ea, înainte de a citi povestirea originală. Mi-e teamă că e atât de „ciuntită” încât nu se mai înţelege nimic. Restul PA-urilor din această etapă îl găsiţi aici. Iată textul meu:

Vânzătorul de ghilotine
– Ţi-e frică?
Cuvintele scuipate printre buzele subţiri aproape că-şi pierdură sensul.
– Nu!
– O să-ţi fie!
Se întoarse cu spatele rupând contactul vizual. Simţi fluxul de frică forţându-i sinapsele în momentul în care bătrânul, lipsit de hipnoza ochilor galbeni, realiză ceea ce se va întâmpla. Auzi şfichiuitul funiei scăpate din mâna bătrână. Văzu reflectându-se pe pământ sclipirea lamei ghilotinei în lumina apusului. Simţi în tălpi vibraţia capului căzând cu zgomot sec pe pământ. Frica – gândi negustorul – cea mai stabilă monedă din univers.

Iar la sfârşit, pe filiera Adela -> silavaracald, ceva de râs. Da’ nu orice fel de râs. Râs de-ăla cu lacrimi, cu dureri de fălci, cu ţinut de burtă şi cu dificultăţi în a nimeri uşa de la baie. Citiţi ca să vă convingeţi, o poveste despre o scroafă şi un trabant.


Deznodămintele


Articol rapid că tre’ să plec la o cumetrie.

Mădălina nu a mai căştigat marţi seara nici un premiu. Probabil de vină a fost piesa în care nu s-a putut dezlănţui pentru a-şi arăta valoarea. În schimb a câştigat Andreea. Cu piesa Listen a lu’ Beyonce. Succes amândurora.

Vă las cu Listen interpretată de Andreea Olariu.


M-am întors! Da’ nu ştiu cât mă ţine.


Da, m-am întors. Nu mă întrebaţi unde am fost. Aş putea să vă bag scuza cu învăţatul dar adevărul e că am dat examenul acum o lună. Şi oricum nu l-am luat deşi chiar am învăţat. Motivul pentru care nu am mai scris nu-l ştiu nici eu. Aveam nevoie de o pauză. Nu îmi mai găseam inspiraţia pentru a scrie aici. Şi nici nu îmi mai aducea nici o satisfacţie. Şi ar mai fi un fapt care a contribuit. Şi deşi nu vreau să recuosc că şi ăsta a fost un motiv, o s-o fac, deoarece cred că e un pas corect spre reabilitare. Dap, reabilitare. Pen’că mă apucasem de un rahat de joc. Genul mmorpg. Da, exact, genul WoW, Lineage, Metin, etc. Genul care crează o afurisită de dependenţă. Dar cum sunt un recidivist, de data asta am scăpat mai repede. Prima dată mi-au trebuit doi ani să mă las de unul.

În altă ordine de idei, m-am hotărât să reiau blogul (şi probabil că o să-l resuscitez şi pe cel literar) din mai multe motive. În primul rând cred că merită să-i mai dau o şansă. În al doilea rând pentru că au fost persoane care mi-au cerut-o. Sper că nu i-am dezamăgit prea mult cu absenţa mea. În al treilea ând pentru că pierdusem contactul cu blogosfera în care am cunoscut persoane cu adevărat interesante şi cu care merită să reiau legătura. În al patrulea rând pentru că mă plictiseam. Şi în al cincilea rând pentru motivul despre care o să vă scriu în continuare.

Aşadar, pe postul de televiziune italian Rai1, există o emisiune – concurs muzical cu şi pentru copii, pe numele ei „Ti lascio una canzone” (Îţi las un cântec). Anul ăsta a ajuns la a patra ediţie. Emisiunea se difusează în fiecare miercuri seara la 22:10 (ora României). Partea interesantă – cel puţin din punctul meu de vedere – abia acum urmează. Unul dintre plozii concurenţi de-acolo e de-al nostru. Mai precis o fată de 12 ani – Mădălina Lefter, care din câte am înţeles nu e chiar necunoscută publicului din România. Puştoaica are o voce extraordinară şi deja a luat un avans considerabil în faţa celorlalţi concurenţi, având deja 4 premii câştigate în cele cinci etape de până acum (2 premii din partea juriului şi două din partea publicului de-acasă). În seara asta urmează etapa a şasea iar eu îi voi ţine pumnii şi o voi vota. Dacă întâmplător intră pe-aici şi alţi români rezidenţi în Italia, îi rog să facă la fel.

Asta e piesa cu care Mădălina a câştigat etapa de săptămâna trecută (premiul din partea publicului). Interpretarea e magistrală. Mie personal îmi place mult mai mult decât originalul:

Ceea ce e şi mai interesant este faptul că pe un post de televiziune al trustului concurent – Canale5 de la Mediaset – există o altă emisiune-concurs – „Io canto” (Eu cânt) – aproape identică cu cea de pe Rai1. Nu e de mirare, având în vedere că regizorul Roberto Cenci e cel care a inventat conceptul şi a regizat pentru multă vreme „Ti lascio una canzone” înainte să plece la Mediaset şi să demareze proiectul „Io canto”. Dar nu despre asta vroiam să vă vorbesc ci despre faptul că şi aici avem o concurentă la fel de talentată. Andreea Olariu are 14 ani şi este din Constanţa. Nici ea nu este necunoscută publicului din România. La o căutare pe google am găsit suficiente referinţe despre ea cât să-mi dau seama că este un adevărat talent. Despre ea a scris şi colegul Tashy cu ceva timp în urmă. Cu ocazia asta îl rog să dea mai departe ştirea şi să adunăm cât mai mulţi suporteri. Emisiunea ese difuzată în fiecare vineri la 22:10 (ora României). Până acum Andreea a reuşit să smulgă publicului italian 2 premii în patru etape. Melodia care urmează este cea cu care Andreea a câştigat etapa de debut a ediţiei din acest an:

Având în vedere cele de mai sus, fac un apel tuturor românilor din Italia (care trec întâmplător pe-aici) să ne unim şi să le susţinem pe cele două talente, să arătâm Peninsulei că românii nu sunt plămădiţi numai din aluat rânced, că putem fi mai buni decât ei chiar în domeniile în care ei sunt cei mai buni. Ştiu că pentru mulţi din voi cauza nu merită preţul unui SMS, că sunteţi aici pentru alte scopuri cum ar fi un viitor mai bun pentru voi sau pentru copiii voştri. Dar luaţi în calcul şi faptul că reabilitarea imaginii noastre ca naţiune în ochii italienilor e parte integrantă dintr-un viitor mai bun aici, pentru noi cei din diasporă. Susţineţi-le pentru că merită un viitor mai bun şi pentru că merităm o imagine mai bună.


%d blogeri au apreciat asta: