Captiv

Vă mai amintiţi de „PAvestea fără sfârşit„? Am cam neglijat-o în ultima vreme. Şi îmi pare rău pentru că este un proiect la care ţin mult. E primul proiect colectiv în care mă implic, la care participă prieteni dragi mie, e cu literatură – un domeniu care mi-a plăcut mereu şi în plus am fost unul dintre iniţiatorii lui. Ar fi fost culmea ca acest proiect să nu-mi fie drag. Deci nu, nu l-am uitat şi nici nu am renunţat la el. Aşa că iată-mă cu încă o contribuţie la şiragul de PA-uri: capitolul 21, pe care îl găsiţi la sfârşit, după toate PA-urile ce alcătuiesc PA-vestea până acum.

Reamintesc că acest proiect este deschis oricui doreşte să participe dar recomand cu stăruinţă citirea cu atenţie a regulamentului.

Cap. 1. Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca. 

Cap. 2. Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Cap. 3. Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Cap. 4. Realism amar (de Laura Driha)
Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”

Cap. 5. Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Cap. 6. Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
– Cum crezi că ? înghiți în sec

Cap. 7. O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cap. 8. Cat si-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Cap. 9. Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Cap. 10. Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Cap. 11. Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
„Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, „trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Cap. 12. Plecarea (de Carmen Negoiţă)
Arkana se plimba de la o căruţă la alta. Întârzierea celor doi îi accentuau temerile. Cu cât soarele se ascundea dincolo de linia orizontului, cu atât frigul punea stăpânire pe acel tărâm al nimănui. Trecu pe la fiecare căruţă şi verifică dacă toţi copiii sunt bine. Dincolo de umbrele ce se întindeau tot mai misterioase, se auzi urletul unui lup. „Arkana, plecăm. Agenţii Vaticanului sunt aproape. Fiecare să treacă la câte o căruţă”, se auzi din noapte glasul lui Magister. Era fericită să-i revadă, însă prezenţa femeii o înfurie de-a binelea.

Cap. 13. Scutierul (de Bogdan Onin)
Era cea de-a treia iarnă de când Patrick – în realitate scutierul lui Sir Edward – acceptase să se alăture misiunii secrete a lordului său. Știa că protejarea tânărului prinț era o sarcină extrem de importantă de vreme ce le fusese încredințată chiar de Rege. Lordul nu mai fusese așa de furios de multă vreme și nici nu era de mirare, după ce auzise că agenții papistași erau pe urmele lor. Cineva trădase! Dar cine, de vreme ce erau atât de puțini cei ce știau adevărul. Nici măcar copilul nu știa de fapt cât de important era pentru Regat!

Cap. 14. Noapte de nepătruns (de LePetitPrince)
I se parea ca linistea din jur ii apasa pe ganduri de parca ar fi vrut sa-i impinga afara din minte intrebarile fara raspuns, si, tocmai cand se pregatea sa le risipeasca cu o lovitura de spada ca pe un dusman ivit pe nepusa masa, auzi dinspre padure:
– Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele…
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.

Cap. 15. Legături de sânge (de Victor Bucur)
Magister se întoarse către lizieră:
– Poate că vorbele mele te-au rănit, dar au trecut trei ani de-atunci. Dă-ţi puţină pace.
– Pace? O voi avea atunci când mucosul nu va mai avea suflare, răspunse vocea din beznă.
– Atunci nu o vei avea cât voi trăi eu. Tu vei continua să-ţi trimiţi asasinii incompetenţi, cu pofte necurate, robe şi mătănii iar eu voi continua să-i ucid. Şi nu uita, dragă vere, că binecuvântarea şi aurul papei nu vor mai cumpăra răbdarea poporului pentru mult timp. Zilele pe tron îţi sunt numărate. Curând Anglia îşi va cunoaşte suveranul.

Cap. 16. Amintiri (de injineru’)
Într-o clipă Magister închise ochii şi privi în trecut, acum 3 ani. În poieniţa de lângă sat, stătea liniştit întins pe iarbă, cu soarele bătându-i pleoapele. Când foşnetul buruienilor îl treziseră era şi ea acolo. Blondă, voluptoasă, dornică.
– Este al tău, nu te bucuri?
– Nu pot să recunosc nimic, am soţie. Asta mi-ar aduce moartea.
– Atunci du-te dar să ştii că într-o zi tot ne vom întâlni. Du-te şi… păzeşte-ţi spatele!
Vocea de după vălul negru vibra ca atunci.
– O fi ea? Şi dacă da, cum voi putea afla?

Cap. 17. Misterul din noapte (de Carmen Negoiţă)
Putea să jure că vocea e a ei, dar silueta nu dezvăluia nimic din feminitatea celei care-l făcură să-şi piardă multe nopţi în căsuţa din poiană. “Ochii i-aş fi recunoscut imediat, dacă n-ar fi purtat blestema aia de pălărie ce-i ascunde jumătate din faţă.” Amintirile îi răvăşeau mintea şi sufletul, pe când misterul vocii rămânea încă de nepătruns. Ivirea lunii de după nori, îl făcu pe tânăr să tragă de hăţuri şi să se piardă în noapte. Doar mănuşa cu semnul casei nobiliare mai putea fi un răspuns. Magister o luă fără ca ceilalţi să observe.

Cap. 18. Plămada regală iese în mocirlă (de Bogdan Onin)
CDeasupra zidurilor Londrei, soarele se-nălța încet. La fel și zarva străzilor murdare și pline de gunoi. Ca-n fiecare dimineață, șobolanii începuseră deja să se rărească, căutând să se ascundă și să fugă din fața trupelor de copii flămânzi, care-i vânau pentru carne. Chiar dacă nu mai călcase acolo de câțiva ani, Sir Edward știa mersul orașului. În așteptarea semnalului, își oprise coloana de căruțe la doar câteva sute de pași de Poarta Mare. Avea un singur gând: ”Oare protejase un diamant pe care viața urma să-l arunce în mocirlă?”

Cap. 19. Pictorul (de LeeDee)
Ascuns după coviltirul ponosit al căruței, Tom aștepta intrarea în marele oraș și admira jocul de lumini și umbre și pata de culoare, pe care soarele, urcând spre zenit, o topea peste drumul prăfuit și peste copacii de pe margine. Ce-ar mai fi dorit să aibă cu el, pensula și penelul! Petrecuse mult timp pe lângă bunicul său, pictor la curtea regelui, dar când i s-a cerut să-și însoțească micul prieten, pe Nick, în exil, a considerat-o ca pe o datorie de onoare și s-a supus. Dar tare îi era dor…

Cap. 20. Răpirea (de injineru’)
Spera să găsească o pânză şi-o pensulă în oraş. Îl luă astfel pe Nick de mână şi se furişă pe lângă căruţele ce tocmai intrau.
-Trebuie să găsesc ceva instrumente pentru desen, Nick.
-Vino după cu mine.
După câteva minute de acrobaţii printre picioarele cailor intrară pe o străduţă lăturalnică. Dintr-o dată simţi o durere-n ceafă şi apoi linişte. S-a trezit singur într-o pivniţă întunecoasă care avea totuşi un iz aparte, de femeie. Îşi încordă privirea şi văzu silueta din faţa lui.
– Tom, nu-ţi fie frică îţi vreau binele.

 

Cap. 21. Captiv (de Victor Bucur)
– Eşti sigur că este el?
– Sigur.
– Atunci scăpaţi de cel ce-şi zice Tom. Prisoseşte. Trebuie să ne mişcăm repede. Vor veni să-l caute.
Ambii copii auziseră dialogul ce avusese loc dincolo de duşumeaua sub care zăceau legaţi fedeleş, dar nu înţeleseseră mare lucru. Deasupra lor cizme grele începură să mărşăluiască în toate părţile, cu febrilitatea oamenilor apăsaţi de o mare grabă. Nick încercă să împingă cu limba căluşul ce-i acoperea gura. Avea gust de seu de oaie rânced şi de noroi. Apoi auziră paşi pe scările şubrede de lemn. Cineva cobora la ei.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.