Tag Archives: literatură

Omega 3 şi 4


Nu, nu sunt acizi graşi din peşte. Dacă tot v-am dat literatură în articolul anterior, m-am gândit să păstrez trendul sfârşitului de săptămână şi să vă dau şi o continuare la Omega. Aşa cum vă promisesem, trebuie să public câte un capitol în fiecare week-end. Dar, cum capitolul 3 era doar ceva mai lung decât un banc mediu, am zis că e prea puţin, aşa că am publicat două capitole: Omega 3 şi Omega 4. Atenţie în ce ordine le citiţi. Sper să vă placă.

Reclame

PAveste fără sfârşit – Medieval story. Capitolul 15


În caz că sunteţi noi pe blogul de faţă şi nu ştiţi despre ce este vorba în proiectul „PAveste fără sfârşit”, aruncaţi un ochi aici. Reamintesc că oricine doreşte să participe la povestea noastră este bine venit. Însă recomand cu căldură citirea regulamentului cu atenţie. Aşa cum anunţam la LePetitPrince pe blog, eu trebuie să vin cu continuarea. Iată întreaga poveste (cu PA-ul meu la sfârşit):

Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.

Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Realism amar (de Laura Driha)
Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”

Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
– Cum crezi că ? înghiți în sec

O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cat si-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
„Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, „trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Plecarea (de Carmen Negoiţă)
Arkana se plimba de la o căruţă la alta. Întârzierea celor doi îi accentuau temerile. Cu cât soarele se ascundea dincolo de linia orizontului, cu atât frigul punea stăpânire pe acel tărâm al nimănui. Trecu pe la fiecare căruţă şi verifică dacă toţi copiii sunt bine. Dincolo de umbrele ce se întindeau tot mai misterioase, se auzi urletul unui lup. „Arkana, plecăm. Agenţii Vaticanului sunt aproape. Fiecare să treacă la câte o căruţă”, se auzi din noapte glasul lui Magister. Era fericită să-i revadă, însă prezenţa femeii o înfurie de-a binelea.

Scutierul (de Bogdan Onin)
Era cea de-a treia iarnă de când Patrick – în realitate scutierul lui Sir Edward – acceptase să se alăture misiunii secrete a lordului său. Știa că protejarea tânărului prinț era o sarcină extrem de importantă de vreme ce le fusese încredințată chiar de Rege. Lordul nu mai fusese așa de furios de multă vreme și nici nu era de mirare, după ce auzise că agenții papistași erau pe urmele lor. Cineva trădase! Dar cine, de vreme ce erau atât de puțini cei ce știau adevărul. Nici măcar copilul nu știa de fapt cât de important era pentru Regat!

Noapte de nepătruns (de LePetitPrince)
I se parea ca linistea din jur ii apasa pe ganduri de parca ar fi vrut sa-i impinga afara din minte intrebarile fara raspuns, si, tocmai cand se pregatea sa le risipeasca cu o lovitura de spada ca pe un dusman ivit pe nepusa masa, auzi dinspre padure:
– Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele…
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.

Legături de sânge (de Victor Bucur)
Magister se întoarse către lizieră:
– Poate că vorbele mele te-au rănit, dar au trecut trei ani de-atunci. Dă-ţi puţină pace.
– Pace? O voi avea atunci când mucosul nu va mai avea suflare, răspunse vocea din beznă.
– Atunci nu o vei avea cât voi trăi eu. Tu vei continua să-ţi trimiţi asasinii incompetenţi, cu pofte necurate, robe şi mătănii iar eu voi continua să-i ucid. Şi nu uita, dragă vere, că binecuvântarea şi aurul papei nu vor mai cumpăra răbdarea poporului pentru mult timp. Zilele pe tron îţi sunt numărate. Curând Anglia îşi va cunoaşte suveranul.

Editare ulterioară: injineru’ a publicat deja o continuare. O puteţi citi aici.

Ar mai fi interesaţi să participe: Ada PavelAdelaAltcerseninAndreiStropi de sufletBogdanCaiusCammelyCarmencitaCati LupaşcuCellaCristian DimaCristian LisandruCălin HeraDan din MaramuresDoina Popescu, EsqvilynFlavius ObeadăFloUngureanuG1b2i3GabitzuGabriela ElenaGabriela IlieşGabriela NeaguGeanina LisandruGeocerGianaIoan UscaLady ALaura DrihaLee DeeLoraLuMelamiMirela PeteRedsky2010Se-cretSimion CristianSorina IvaşcuTeo NegurăTurist ClujanDan (aceleaşi pinguri furate de la Carmen, cu mici adăugiri)


„Artistul din mine”


…a revenit. Aşa cum i-am promis lui Carmen de o grămadă de timp, am reînceput să public şi pe blogul literar. Aşa că, începând de azi, voi încerca să public şi acolo ceva, măcar o dată pe săptămână, cel mai probabil în week-end. Deci dacă aveţi chef de citit ceva SF prost scris, aruncaţi un ochi pe-acolo, măcar odată pe săptămână. Oricum, nici nu trebuie să vă încărcaţi memoria cu asta pentru că o să vă plictisesc eu pe-aici de fiecare dată când voi scrie ceva acolo. Aşadar, săptămâna asta avem episodul 2 din Omega. Reamintesc că pentru a accesa blogul meu literar e suficient să daţi click pe poza aia din dreapta, cu planeta, pe care scrie „Cronicile infinitului”.


PAveste fără sfârşit – Medieval story. Cap. 11


În caz că sunteţi noi pe blogul de faţă şi nu ştiţi despre ce este vorba în proiectul „PAveste fără sfârşit”, aruncaţi un ochi aici. Reamintesc că oricine doreşte să participe la povestea noastră este bine venit. Însă recomand cu căldură citirea regulamentului cu atenţie. Aşa cum anunţam la Injineru’ pe blog, eu trebuie să vin cu continuarea. Iată întreaga poveste (cu PA-ul meu la sfârşit):
Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.

Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Realism amar (de Laura Driha)
Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”

Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
– Cum crezi că ? înghiți în sec

O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cat si-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
„Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, „trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Ar mai fi interesaţi să participe: Ada PavelAdelaAltcerseninAna CazacuAndreiStropi de sufletBogdanCaiusCammelyCarmenCati LupaşcuCellaCristian DimaCristian LisandruCălin HeraDan din MaramuresDoina PopescuFlavius ObeadăFloUngureanuG1b2i3GabitzuGabriela ElenaGabriela IlieşGabriela NeaguGeanina LisandruGeocerGianaIoan UscaLady ALaura DrihaLee DeeLoraLuMelamiMirela PeteNicePaul GaborRedsky2010Se-cretSimion CristianSorina IvaşcuTeo NegurăTurist ClujanDan (pingurile sunt cu copy/paste de la Carmen, din lipsă de timp; pe unii din voi nu vă cunosc, dar dacă domnişoara Negoiţă zice că aţi putea fi interesaţi, eu am deplină încredere în ea; îmi cer scuze pentru deranj şi vă urez un An Nou mai bun)


Revelaţia


– Eşti pregătit să asişti la execuţie, sire? îl abordă distantă, soţia sa. Era aşezată în faţa oglinzii. I se citea încordarea în poziţia umerilor.
Judecătorul se aşeză în genunchi la picioarele ei, îi luă mâinile într-ale sale şi spuse:
– Am avut un vis. Anna şi Nasir erau executaţi iar sângele lor se amesteca pe eşafod.
Chipul bătrân dar încă splendid al contesei se crispă.
– Nu era nici măcar o diferenţă de tonalitate în culoarea sângelui, continuă el. Acum am înţeles. Nu contează ce nume îi dăm lui Dumnezeu, toţi Îl iubim cu aceeaşi patimă. O să pun să fie eliberaţi amândoi.
Contesa răsuflă uşurată. Fiica lor era liberă.

Notă: Acest PA- reprezintă capitolul final din experimentul PA-istic început în joacă la care am participat împreună cu Bogdan şi Carmen, experiment de care vă vărbeam şi aici. Am hotărât de comun acord să-l ducem la un deznodământ pentru că dorim să trecem la faza a doua a proiectului nostru, şi anume o „PAveste fără sfârşit”, o versiune îmbunătăţită, la o scară mai largă, cu reguli bine puse la punct şi – ţin să subliniez – deschis oricui va dori să participe. De altfel, nerăbdătorul de Bogdan a demarat deja; primul episod îl puteţi citi aici. Staţi pe fază pentru lansarea oficială (cu regulament and stuff). Mai jos o să redau integral întreaga poveste ce tocmai s-a încheiat:

Dreptatea (de Bogdan Onin)
„Hai, misca!” Gardianul il impinse catre usa de lumina, decupata parca, in intunericul coridorului boltit. Nu fusese rau cu el, doar distant si rece. Chiar daca l-a ascultat in ultimele zile, si-ar fi dorit sa poata vorbi cu cineva care sa aiba ceva simtaminte. Ca cineva sa vada ca se caia pentru uciderea ei. Acum, era prea tarziu. “Jus gladii” – dreptatea spadei – asta il astepta acum. Zambi, caci soarta avea ironia ei. Fusese si el printre cei care cerusera ca orasului sa-i fie acordat acest drept. Spera ca lama sa fie bine ascutita.

Preţul libertăţii 1 (de Carmen Negoiţă)
Bătrânul avea acum ocazia să se răzbune pe cel ce-i ucisese fiica. Strânsese în el prea multă furie ca să-i mai pese de anii cruzi ai tânărului ce-şi aştepta tăcut sentinţa. Ochii senini ai criminalului îl indignau. Nu înţelegea cum putea să aibă conştiinţa împăcată, cum nu tremura un muşchi pe faţa lui de frica morţii. Tânărul îl privi zâmbind. Se uită la lumea adunată căutând chipul drag. O găsi ascunsă într-un colţ plângând. Oare de ce libertatea era atât de scumpă? Îi înscenase moartea ca s-o scape. Era viaţa lui pentru libertatea ei.

Până când moartea ne va despărţi… Şi chiar şi după (de Victor Bucur)
„La ce-mi foloseşte libertatea dacă nu o pot trăi alături de omul iubit?” gândi, privind prin vălul lacrimilor eşafodul iubitului său. Plătea cu viaţa lui pentru libertatea ei. Nu putea tolera asta.
– Opriţi-vă! strigă din mulţime, descoperinsu-şi chipul. E nevinovat, nu sunt moartă. A fost doar o înscenare.
Chipul judecătorului, bătrânul ei tată, părea mortificat.
– Nevinovat? întrebă, şocat de trădarea fiicei. Oh, nu, amândoi sunteţi vinovaţi. Ai ales un păgân insultând credinţa propriului tău neam? Atunci urmează-l în faţa gâdelui.

fără titlu (de Carmen Negoiţă)
– E fiica ta! strigă indignat tânărul. Ce fel de om şi-ar putea trimite la moarte propria fiică?
La semnul judecătorului, cele două gărzi se îndreptară spre Anna. Fata nu opuse nicio rezistenţă, lăsându-se trasă cu brutalitate până în mijlocul sălii. Era mult prea şocată de decizia tatălui ei. Îşi apucă iubitul de braţ în încercarea de a-şi regăsi puterea. Murmurul mulţimii contrariată de gestul fetei spori furia judecătorului.
– Mâine să fie pregătit eşafodul pentru păgân. Iar ea îşi va trăi viaţa austeră în abaţia fortificată din Kells.

Revelaţia (de Victor Bucur)
– Eşti pregătit să asişti la execuţie, sire? îl abordă distantă, soţia sa. Era aşezată în faţa oglinzii. I se citea încordarea în poziţia umerilor.
Judecătorul se aşeză în genunchi la picioarele ei, îi luă mâinile într-ale sale şi spuse:
– Am avut un vis. Anna şi Nasir erau executaţi iar sângele lor se amesteca pe eşafod.
Chipul bătrân dar încă splendid al contesei se crispă.
– Nu era nici măcar o diferenţă de tonalitate în culoarea sângelui, continuă el. Acum am înţeles. Nu contează ce nume îi dăm lui Dumnezeu, toţi Îl iubim cu aceeaşi patimă. O să pun să fie eliberaţi amândoi.
Contesa răsuflă uşurată. Fiica lor era liberă.

PS: Carmen şi Bogdan, sper să fiţi mulţumiţi. Nu numai că nu am omorât-o pe Anna, dar l-am lăsat în viaţă şi pe Nasir (acum are şi el nume; care, apropo, înseamnă „salvatorul”).


Până când moartea ne va despărţi… Şi chiar şi după


Reproducere în ulei după pictura
The Execution Of Lady Jane Grey 1834 Centre de Paul Delaroche

„La ce-mi foloseşte libertatea dacă nu o pot trăi alături de omul iubit?” gândi, privind prin vălul lacrimilor eşafodul ubitului său. Plătea cu viaţa lui pentru libertatea ei. Nu putea tolera asta.
– Opriţi-vă! strigă din mulţime, descoperinsu-şi chipul. E nevinovat, nu sunt moartă. A fost doar o înscenare.
Chipul judecătorului, bătrânul ei tată, părea mortificat.
– Nevinovat? întrebă, şocat de trădarea fiicei. Oh, nu, amândoi sunteţi vinovaţi. Ai ales un păgân insultând credinţa propriului tău neam? Atunci urmează-l în faţa gâdelui.

Notă: Am scris acest PA inspirat fiind de ideea lui Carmen că „[…] din PA în PA se poate crea o poveste amplă […]”, îndrăznind o continuare a PA-ului ei, „Preţul libertăţii 1„. Îmi cer scuze dacă am deformat prea mult viziunea ei cu privire la scena zugrăvită. Profit de ocazie pentru a o felicita pentru iscusinţa cu care mânuieşte – în egală măsură – atât condeiul cât şi obiectivul foto. Dacă nu aţi făcut-o până acum, aruncaţi un ochi în ograda ei. Veţi fi cu siguranţă încântaţi de ceea ce veţi găsi pe-acolo.


Ultimul tur


…de scrutin. Cel puţin la concursul ăsta de proză arhiscurtă. Sper ca, măcar o perioadă, să nu vă mai plictisesc cu aceste voturi. Aşa că mai faceţi un ultim efort, intraţi aici şi votaţi cu una din povestioarele de mai jos sau chiar cu toate trei.

Repetentul
– Eşti pregătit? îl întrebă preşedintele comisiei.
Nu, nu era. Se gândi la creaţiile Lui. La oamenii care reuşeau să-L surprindă chiar şi după milenii. Îi iubea. Chiar şi acum când mulţi Îl uitaseră. Cum îi iubise şi atunci când aproape că-I dăduseră experimentul peste cap şi rămăsese repetent din cauza asta. Experimentul Iisus. Dovedise însă că avea dreptate. Se gândi la tema lucrării: Toţi profeţii sfârşesc violent.
Pentru miliardele de subrutine din micul său calculator era doar o altă zi. Pentru El era ziua în care absolvea Şcoala de Zei.

Gardianul
Alienul părea la fel de liniştit ca în oricare altă zi, dar gardianul nu-i cunoştea foarte bine manifestările psihosomatice. Prefera să stea la distanţă de uşa celulei. Descoperiseră lumea lor într-o galaxie îndepărtată şi dintr-un motiv futil s-a ajuns la un conflict de proporţii. Acum trebuia să-i dea o veste ce, sigur, nu-i va plăcea. Îşi fixă privirea pe ceea ce părea a fi faţa extrem de hidoasă a alienului si spuse:
– Umanule, lumea ta a fost exterminată. Eşti ultimul din specia ta. Vei fi transferat la Muzeul de Biologie Galactică…

Melpomene
În penumbra sălii nu se mai auzea decât bâzâitul molcom al aparatului de proiecţie. Firişoare de praf dănţuiau prin lumina albă ce cădea pieziş pe ecran. Pelicula se terminase de mult dar ea nu se mişcase încă de pe locul său din mijlocul sălii. Avea un aer trist. Într-un târziu, se ridică, graţioasă, în unduirile robei diafane, îşi apucă masca şi, ridicând ochii spre un Olimp imaginar, rosti:
– Oh, Tată, asta au făcut oamenii din teatru?… Nu vreau să le mai fiu muză. Nici măcar încă o altă zi!…

Restul PA-urilor în concurs le puteţi găsi aici. Şi cum aveţi 6 opţiuni la dipoziţie, eu recomand Adela, Bogdan sau LeeDee (care a fost într-o explozie de inspiraţie azi noapte şi a dedicat câte un text aproape tuturor „coechipierilor” din concurs; dacă votaţi două la întâmplare imposibil să nu nimeriţi una de-a ei; pentru a fi siguri însă, cele cu titluri în majuscule sunt PA-urile ei). Mulţumesc pentru susţinerea acordată de-a lungul acestui concurs.


Dau un „mulţumesc” pentru un vot…


Ştiu că v-aţi plictisit deja de concursul ăsta dar cică e penultima etapă. După asta încă una şi gata, scăpaţi. Aşadar, sărut mâna pentru vot. Vot pe care-l puteţi exercita aici.
Textele sunt după cum urmează (una caldă, una rece):

Lecitină
– Ştii, am început tratamentu’ ăla pentru ţinere de minte.
– Serios? întrebă incredul amicul său de o viaţă.
Era o dupamiază superbă de toamnă, cum nu mai fusese una de când ieşiseră la pensie. O zi perfectă pentru o plimbare relaxată. Soţiile, puţin în urma lor, sporovăiau despre nepoţi şi reţete de chec.
– Şi cum se numeşte medicamentul?
– Ăă… cum îi zice la floarea aia albă de creşte pe câmp?
– Margaretă?
– Aşa! şi întorcându-se înapoi către consoarte: Margareto, cum se cheamă pastilele alea?

Dacă Viagra ar ridica şi moralul…
– Ştii că s-a inventat Viagra pentru femei?
Ochii vii contrastau zâmbetul obosit. Atât mai rămăsese viguros în ea: privirea.
– Ştiu, iubito. Mi-ai mai spus bancul ăsta.
Îi întind pastilele, cu hotărâre. De data asta se lasă convinsă uşor.
– Ufff!… Cât timp trebuie să mai înghit prostiile astea? întreabă, aşezând paharul pe noptieră. Probabil ştie că boticul ei mă face să mă topesc de dragoste, dar trebuie să fiu ferm. Pentru ea. Pentru mine. O sărut pe frunte, îi aşez o şuviţă rebelă după ureche şi o întreb la rându-mi:
– Preferi chimioterapia?

Restul textelor în concurs în această etapă le puteţi citi aici. Dacă textele mele nu v-au plăcut, aveţi de unde vota altele. Recomand: Bogdan, care e un băiat de nota 10 (zece) cu al său vicerege sarazin („Vraciul arab”, „Boala milei”) şi, binenţeles, aceeaşi Adela care atacă la sentiment ca de obicei, că doar de la ea am învăţat şi io („Pastila miraculoasă”, „Cel mai vesel cuplu”).
Vă mulţumesc tuturor.


Şi încă unul


Cum ce? Un vot. Da, pentru că, vorba Adelei, am intrat în horă, trebuie să jucăm. Mi-aţi fost fideli până acum, trebuie să mă susţineţi şi de-acum încolo. Aşa că vă poftesc iar aici, pe blogul lui Călin pentru a-mi vota „capodoperele”: „Vânzătorul de ghilotine” (care este de fapt o readaptare a povestirii de-aici) şi „În joacă” (mersi, Gabi, pentru sugestii şi titlu). Povestirile sunt după cum urmează:

Vânzătorul de ghilotine
– Ţi-e frică?
Cuvintele scuipate printre buzele subţiri aproape că-şi pierdură sensul.
– Nu!
– O să-ţi fie!
Se întoarse cu spatele rupând contactul vizual. Simţi fluxul de frică forţându-i sinapsele în momentul în care bătrânul, lipsit de hipnoza ochilor galbeni, realiză ceea ce se va întâmpla. Auzi şfichiuitul funiei scăpate din mâna bătrână. Văzu reflectându-se pe pământ sclipirea lamei ghilotinei în lumina apusului. Simţi în tălpi vibraţia capului căzând cu zgomot sec pe pământ. Frica – gândi negustorul – cea mai stabilă monedă din univers.

În joacă
Îşi amintea ziua în care scăpase de proteze de parcă a fost ieri. „Vrei să joci?” îl întrebase Gelu de pe malul opus al gârlei, ispitindu-l pe terenul de fotbal. Îşi amintea cum încuviinţase din cap înghiţind în sec, cum îşi alungase frica uitând, că nu-l lăsau să joace pentru că „ne încurci”, cum cârja îi alunecase. Îşi amintea ultimul lucru pe care-l văzuse înainte ca întunericul să-l cuprindă – cerul albastru prin apa rece ca gheaţa. Când se trezise, vocea medicului spunea ceva de leziuni la coloană, iar lângă pat era un scaun cu rotile nou.

Şi pentru că am început să primesc comenzi de recomandări (hmmm, credeţi că ar fi o idee de afacere?), în afară de obişnuita Adela cu ale ei „Şi plecă” şi „Dragă Dumnezeule”, dacă vă mai rămân voturi n-ar strica să „risipiţi” unul şi pe „Revelaţie” sau „De ce ţi-e frică nu scapi” cele două PA-uri ale lui LePetitPrince. Cică mă plăteşte în norişori dacă zic şi de el. Na, bre, c-am zis. Acuma, sunt puţin circumspect că nu ştiu la ce să mă aştept cu „norişorul” ăla. Sau e vreo aluzie de prin romanu’ lu’ nenea de Saint-Exupéry? Dacă-i aşa, să ştii că nu m-ai nimerit cu glumele astea de nişă că n-am citit cartea.

 

Share


Diverse


NB: Acesta este un articol de link-uit şi ping-uit. Printre altele.

În primul rând, datorită vouă am obţinut locul întâi la etapa a cincea a concursul de proză arhiscurtă găzduit şi organizat de Călin Hera. Mulţumesc tuturor celor care m-au votat. Momentan se discută dacă voi împărţi sau nu prima treaptă pe podium cu al doilea clasat (la diferenţă foarte mică faţă de mine – doar două voturi) şi anume cu Ion Toma Ionescu, pe care-l şi felicit pe această cale. Motivul pentru care se va lua această decizie este faptul că nimeni nu a putut să valideze rezultatele exact în momentul în care trebuia să se închidă urnele. Rezultatele validate au fost cele de o oră şi jumătate mai târziu, iar diferenţa dintre mine şi domnul Ionescu este infinitezimală comparativ cu numărul total de voturi. Motivele mi se par relevante şi corecte. Eu nu am avut nimic de protestat aşa că fără comentarii răutăcioase. Felicitări şi tuturor celorlaţi concurenţi. Au fost o grămadă de PA-uri „bune şi foarte bune”, vorba lui Călin.

Răspunsul la articolul-ghicitoare precedent este: „Pe politicieni îi alegem noi”. Trebuia să public şi sursa, dar din păcate am închis pagina şi nu mai găsesc blogul respectiv. Îmi cer scuze şi, dacă autorul se vede plagiat aici, îl rog să conteste derpturile în comentarii şi voi face un update. Au ghicit: Sorina Ene pe facebook şi apoi Adela în comentarii. Bravo.

Vineri seară am fost foarte supărat după ce am văzut ultima etapă a concursului de talente foarte tinere „Io Canto” de pe Canale 5, de care v-am mai vorbit aici şi aici. Votul publicului a scos-o câştigătoare pe Benedetta Caretta, în defavoarea altor concurenţi precum Luana Chiaradia (favorita juriului în această etapă) şi Andreea Olariu, ambele cu execuţii mult mai bune decât a ei. E doar părerea mea. Dar aveţi mai jos toate cele trei melodii să vă faceţi şi voi o idee. Aştept părerile în comentarii.

Benedetta Caretta:

Luana Chiaradia (poţi picta o capodoperă după copila asta, atât e de frumoasă):

Andreea Olariu (lipseşte foarte puţin din început dar nu prea am avut de unde alege):

Că tot suntem la capitolul muzică, deşi cu ceva întârziere, vă propun ceva muzică bună, dovadă că România mai are încă artişti şi, mai mult, că se ajută între ei. Nu, nu melodia e nouă, ci clipul. Mai multe detalii pe blogul lui Cabral, de unde l-am şi „furat”.

Urmează ceva care pe mine m-a uimit şi m-a amuzat deopotrivă: un flashmob care o lasă cu gura căscată inclusiv pe Oprah. Cum, Dumnezeu, au reuşit să realizeze aşa ceva? Aştept păreri şi-aici.

Şi nu uitaţi să mai treceţi pe-aici şi să mă votaţi. La cea de-a şasea etapă a concursului particip cu un text adaptat după o povestire de-a mea mai veche pe care o puteţi citi aici. Spuneţi-mi dacă se înţelege ceva din ea, înainte de a citi povestirea originală. Mi-e teamă că e atât de „ciuntită” încât nu se mai înţelege nimic. Restul PA-urilor din această etapă îl găsiţi aici. Iată textul meu:

Vânzătorul de ghilotine
– Ţi-e frică?
Cuvintele scuipate printre buzele subţiri aproape că-şi pierdură sensul.
– Nu!
– O să-ţi fie!
Se întoarse cu spatele rupând contactul vizual. Simţi fluxul de frică forţându-i sinapsele în momentul în care bătrânul, lipsit de hipnoza ochilor galbeni, realiză ceea ce se va întâmpla. Auzi şfichiuitul funiei scăpate din mâna bătrână. Văzu reflectându-se pe pământ sclipirea lamei ghilotinei în lumina apusului. Simţi în tălpi vibraţia capului căzând cu zgomot sec pe pământ. Frica – gândi negustorul – cea mai stabilă monedă din univers.

Iar la sfârşit, pe filiera Adela -> silavaracald, ceva de râs. Da’ nu orice fel de râs. Râs de-ăla cu lacrimi, cu dureri de fălci, cu ţinut de burtă şi cu dificultăţi în a nimeri uşa de la baie. Citiţi ca să vă convingeţi, o poveste despre o scroafă şi un trabant.


%d blogeri au apreciat asta: