Tag Archives: italieni

Ce ne mai place să ne facem de râs!…


Aşa cum v-am zis deja, de vreo săptămână mi-am găsit un alt job. Vestea bună :mrgreen: este faptul că de azi renunţ la primul. În parte pentru că devine epuizant, dar în primul rând pentru că mi-a fost impus. Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc ci despre o întâmplare întâmplată vineri la locul de muncă.

Pentru asta, însă, trebuie să vă pun sumar în temă cu ceea ce fac eu la muncă. Lucrez la un depozit de stocare temporară a deşeurilor (în special azbest, atât în stare solidă cât şi in stare de pulbere, deci dacă peste vreo doi ani o să vă scriu pe-aici că m-am apucat să cresc la sânul meu un pui de cancer la plămâni, să nu vă mire). Slujba mea constă, printre altele, în primirea şi cântărirea camioanelor. Pentru asta intru în contact direct cu şoferii: ei îmi prezintă documentele de transport iar eu îi mai întreb de sănătate, de diferite date care îmi trebuiesc pentru efectuarea procedurilor, etc.

Vineri dimineaţă se prezintă la ghişeu un compatriot. Îl recunosc după nume şi încep să-i vorbesc în româneşte (politica companiei încurajează practica comunicării cu şoferii într-o limbă pe care ei o înţeleg cel mai bine). La care omul nostru face ochii cât cepele şi mă întreabă în rotaliană* cum de m-au angajat pe mine la o muncă de birou? N-au găsit pe altul? Deja replica asta m-a făcut să ridic o sprânceană dar am zis că e vreo glumă de autobază (v-aţi prins voi, aghiotanţii căpitanului Evident, de faza şofer-autobază, nu?). Pleacă omul să încarce, şi când se întoarce să semneze documentele de primire şi să-i dau foaia de drum, începe să zică într-o italiană meltenească cu cele două tipe cu care lucrez în birou şi care mă învaţă meşteşugata artă de cântărire şi primire a camioanelor:

– Ce l-aţi angajat pe ăsta aici? Aveţi grijă că ăsta o să vă fure tot de pe-aici. Sau o să vină cu pistolul şi o să vă împuşte pe toţi.

Toate astea le spunea pe un ton de-ăla de miştocar de doi lei, cu un zâmbet maliţios pe buze, uitându-se fix la mine. Mie nu-mi venea să cred urechilor. Mi-am păstrat în schimb calmul şi am mimat indiferenţa, zâmbindu-i superior. Colegele mele în schimb au fost mai inspirate decât mine şi i-au răspuns că oricum nu am nimic de furat de-acolo, eventual doar inimile lor (:mrgreen:). Şi că cu un camion poţi să omori mai multă lume dacât cu un glonţ.

A plecat melteanul tare îndrăcit. Se vedea pe faţa lui că murea de ciudă că nu a reuşit în tentativa de a mă sabota la locul de muncă. În timp ce ieşea i-am făcut cu ochiul.

Da, a fost o victorie în faţa lui, dar, trăgând linie, simt că am fost eu cel care am pierdut. Chiar dacă tipele sunt suficient de inteligente încât să nu creadă o iotă din ceea ce a zis ţăranul, imaginea pe care şi-au făcut-o despre noi ca popor a mai fost ştirbită un pic. M-am simţit din cale afară de jeneat. Cu atât mai mult cu cât şi ele s-au simţit jenate pentru mine.

De-aia, dragii mei, îmi vine uneori să-mi bag o pulă mare în sentimentele de patriotism şi de naţionalism şi să tratez pe toţi cei care mă acuză că am uitat de unde am plecat cu imensă şi adâncă durere în cur.

Editare ulterioara (am uitat de nota de subsol):
*rotaliana = limba romana contaminata de italienisme vorbita de romanii care au la activ o sedere indelungata in Italia. Din experienta proprie va yic ca la cei care nu au mai mult de 5 ani de sedere, rotaliana nu e altceva decat o fita de prost gust. La cei cu peste 5 ani pe meleaguri italiene se mai accepta.

Reclame

Italianul şi cartea de credit


Am fost întrebat recent de către un vechi şi bun prieten redescoperit de curând (salut Vali) dacă în timpul şederii mele în Italia, m-am simţit vreodată victima ideilor preconcepute ale macaronarilor cu privire la români. Şi mi-am adus aminte de o întâmplare întâmplată la ultimul meu loc de muncă. Eram angajat la o firmă de construcţii a cărui patron era un bătrânel (72 de ani) foarte simpatic şi de treabă. Departe de a fi ursusz (când situaţia o cerea, putea să istorisească ore în şir fără să se oprească şi fără să se repete), de obicei era tăcut. Ca şi mine de altfel. În puţinul timp în care stătea cu mine la birou (în medie 2-3 ore pe zi) abia scotea două vorbe. În rest stătea cu privirea pierdută dincolo de geamul ce dădea spre stradă, adâncit în gândurile lui. Iar eu îmi făceam treaba sau rupeam PC-ul în două cu RPG-uri, NFS, Heroes IV şi alte rahaturi de genul ăsta.
De la un timp însă, acest raport profesional perfect începu să fie tulburat de apariţia inoportună în peisaj a ginerelui bătrânului, care, pasămite, trebuia să înveţe rosturile afacerii pentru a o prelua. Se vede treaba că moşu’ meu avea gânduri de pensionare. I-or fi fost suficienţi 50 de ani în breaslă, dacă ar fi să mă iau după ce se lăuda el. Ei bine, puţoiul ăsta de giner-su, un ins tare limitat şi încuiat de felul lui mă întreabă într-o zi, în timp ce stătea lângă mine să vadă dacă am calculat bine o factură (calcula Excelul automat, boule!):
– Auzi? Da’ tu ştii să clonezi cărţi de credit?
Nu pot să vă descriu amestecul de superioritate şi ironie care i se citea pe moaca de broască atunci când m-a întrebat asta. Fără să ştiu dacă să râd sau să mă enervez (de fapt mint, mi-aş fi dorit să-i scap în cot în muie, de-ăla sănătos, care să necesite reconstrucţie facială, dar n-am făcut-o; era criză, de unde alt loc de muncă dup-aia?) îi răspund pe un ton neutru:
– Nu.
– Păi să înveţi! continuă el. Nu vezi la ştiri că toţi românii ştiu?
Nu am avut prezenţa de spirit necesară să-i spun: „Păi da, bunicu’ ştia. L-a învăţat şi pe tata. Da’ io m-am specializat în phishing. Ia verifică-ţi contul!”. Faza cea mai tare este că eu chiar ştiu să clonez cărţi de credit deşi nu am făcut-o niciodată. Dar nici asta nu am putut să i-o spun.
Oricum, în loc de epilog al poveştii, mai târziu individul a încercat să tragă pe sfoară la salariu pe un muncitor din firmă. Român de-al nostru mai tuciuriu un pic. Şi compatriotul l-a învăţat cum stă treaba cu proverbul românesc „Nu vinde castraveţi grădinarului” înfigându-i un capsator în chelie şi înfigându-l pe el într-un perete de rigips. S-a lăsat cu vreo opt copci în două locuri diferite şi cu redecorarea birourilor. Sweet retribution.


%d blogeri au apreciat asta: