Tag Archives: Black Eyed Peas

Top 5 Crowd Participation on Live Performances


Trebuie menţionat de la bun început că topul de faţă e alcătuit de mine, pe baza propriilor mele preferinţe şi din propriile mele cunoştinţe muzicale. Fără a avea pretenţiile unui clasament cu ştaif, topul ăsta a fost alcătuit cu scopul de a evidenţia un element de maximă spectaculozitate specific doar performanţelor live: implicarea directă a publicului în actul artistic. Ideea de a face un astfel de top mi-a fost inspirată de un videoclip publicat pe Facebook de către Angela. Vizionând videoclipul cu pricina (e pe locul 1 în acest clasament), am rămas impresionat de impactul pe care îl poate avea un astfel de moment. După părerea mea manifestările de genul ăsta reprezintă elogiul maxim care i se poate aduce unui artist din breasla muzicii şi ar trebui preţuit mai mult decât orice premiu sau disc de platină, aur şi alte fiare preţioase. Mi-a fost destul de greu să adun 5 videoclipuri care să se preteze la a participa la acest top. Şi nu pentru că aceste manifestări ale geniului artistic sunt rare. Ci pentru că sunt rar surprinse în adevărata lor amploare şi frumuseţe. Surprinzător, cele mai bune înregistrări în acest sens sunt cele realizate cu echipamente de calitate medie sau slabă sau de către amatori, spectatori obişnuiţi la concertul respectiv. Echipamentele de calitate au filtre de zgomot care opresc din sunetele ce vin dinspre public pentru a augmenta calitatea prestaţiei muzicale. Mi-ar fi plăcut, spre exemplu, să includ în top (ca un fan tribute ce se cuvine) şi o piesă de la Metallica dar, deşi am dat de zeci de live-uri de-ale lor extraordinare, nici una nu avea chelcăşozul care s-o bage în clasamentul ăsta al meu. Pe cale de consecinţă, am găsit multe videoclipuri cu performanţe live uimitoare, cu atmosferă explozivă care cu siguranţă a avut un impact puternic asupra celor prezenţi, însă efectul nu reuşea să răzbată prin sticla monitorului şi prin boxele PC-ului aşa că nu am putut să le introduc în top. Am făcut totuşi o excepţie şi odată cu această pecizare începem şi topul:

Menţiune de onoare (excepţia de care vă vorbeam)
Dire Straits – Brothers in Arms [Nimes, 29 septembrie 1992]

Deşi participarea publicului la această performanţă mai mult se ghiceşte decât se simte şi asta numai la început, nu am putut să las piesa deoparte. Mesajul ei e dincolo de simpla percepţie senzorială şi de analiza cognitivă. Pe mine personal mă atinge direct la suflet. Impactul e atât de puternic încât mă face cred că aş cânta din fundul bojocilor împreună cu restul mulţimii dacă aş fi acolo. Şi cum Dumnezeu să poţi să rămâi insensibil la chitara lui Knopfler şi la aşa versuri?

Locul 5
David Bisbal – Digale [Madrid, 2005]

Latin lover-ul muzicii spaniole reuşeşte o performanţă de excepţie fără să deschidă gura aproape deloc. În perioada de glorie fiind, era suficientă simpla lui apariţie pe scenă pentru ca toate purtătoarele de ţâţe din sală/stadion să înceapă să intoneze piesele lui într-un mod aproape apoteotic, de parcă ar recita litanii. Asta s-a întâmplat şi în clipul de mai sus. Ceea ce, per total, nu sună rău deloc, trebuie să recunoaşteţi.

Locul 4
Cargo – Aproape de voi [loc şi dată necunoscute]

Ca un fan al metalelor grele ce mă aflu, nu puteam să nu includ în top şi o trupă de gen. I-am ales pe mioriticii de la Cargo care, după părerea mea, deţin în prezent cea mai bună voce masculină a României, în persoana lui Adi Igrişan, dar evoluţia live pe care v-o prezint datează de pe vremea când vocalul trupei era Ovidiu Kempes. Ca şi piesa celor de la Dire Straits, melodia asta sensibilzează spiritele. Mesajul e puternic prin simplitatea lui şi înflăcărează audienţa. Efectul se vede în clip.

Locul 3
Biagio Antonacci – Pazzo di lei [San Siro, probabil 2007 sau 2008]

Pe Antonacci îl admir pentru naturaleţea şi pentru simplitatea evoluţiilor sale live. Îmi plac şi versiunile de album ale melodiilor sale, însă italianul e născut pentru scenă. În faţa mulţimilor se simte ca peştele în apă. Dar în ciuda atitudinii sale degajate, efectul pe care îl are asupra spectatorilor săi este uimitor. Apogeul, care îţi cam zbârleşte părul pe ceafă, este atins spre sfârşitul clipului.

Locul 2
Black Eyed Peas – I Gotta Feelin’ [Cicago, 8 septembrie 2009]

Evoluţia asta este de fapt un falshmob coregrafic extraordinar de bine realizat, executat în cadrul Oprah Winfrey Show. V-am mai vorbit de el şi aici. Efectul este de excepţie. Mărturie stau expresiile de uimire pe care le face Oprah. Sunt priceless. Pe la minutul 3:05 o puteţi chiar auzi exclamând: „Oh, my fuckin’ God!”. Iar Oprah nu pare şi nici nu ar trebui să fie o femeie uşor impresionabilă. Încă mă întreb cum au reuşit să realizeze aşa ceva.

Locul 1
Lara Fabian – Je t’aime [Nue, 2002]

Piesa asta mi-e şi greu să o comentez. Orice aş zice este, de departe, insuficient. Dacă aşa ceva nu vă mişcă, atunci trăiţi degeaba. Mi-e mi-au dat lacrimile prima dată când am ascultat-o şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Şi deşi am ascultat-o de vreo 20 de ori azi, de când am descoperit-o (mulţumesc Angela), încă mi se face pielea de găină şi mi se pune un nod în gât. Uimirea Larei e naturală şi emoţionantă. Respectul reciproc între ea şi fani se simte vibrând în aer, e palpabil. Eu nu mă mai satur s-o ascult. De menţionat ar mai fi şi faptul că fanii cântă „on t’aime” (în loc de „je t’aime”), ceea ce, după franceza mea de baltă înseamnă „te iubim”. Vă puteţi închipui un elogiu mai frumos? Ah, şi dacă deţine cineva o franceză mai bună ca a mea, îl rog să-mi traducă şi mie ce zice la minutul 1:45.

În final, dacă ştiţi alte videoclipuri care se pretează la acest top, vă invit să lăsaţi link-urile la comentarii, pentru că mi-ar plăcea să-l îmbogăţesc. Vă doresc sărbători fericite.

Reclame

Diverse


NB: Acesta este un articol de link-uit şi ping-uit. Printre altele.

În primul rând, datorită vouă am obţinut locul întâi la etapa a cincea a concursul de proză arhiscurtă găzduit şi organizat de Călin Hera. Mulţumesc tuturor celor care m-au votat. Momentan se discută dacă voi împărţi sau nu prima treaptă pe podium cu al doilea clasat (la diferenţă foarte mică faţă de mine – doar două voturi) şi anume cu Ion Toma Ionescu, pe care-l şi felicit pe această cale. Motivul pentru care se va lua această decizie este faptul că nimeni nu a putut să valideze rezultatele exact în momentul în care trebuia să se închidă urnele. Rezultatele validate au fost cele de o oră şi jumătate mai târziu, iar diferenţa dintre mine şi domnul Ionescu este infinitezimală comparativ cu numărul total de voturi. Motivele mi se par relevante şi corecte. Eu nu am avut nimic de protestat aşa că fără comentarii răutăcioase. Felicitări şi tuturor celorlaţi concurenţi. Au fost o grămadă de PA-uri „bune şi foarte bune”, vorba lui Călin.

Răspunsul la articolul-ghicitoare precedent este: „Pe politicieni îi alegem noi”. Trebuia să public şi sursa, dar din păcate am închis pagina şi nu mai găsesc blogul respectiv. Îmi cer scuze şi, dacă autorul se vede plagiat aici, îl rog să conteste derpturile în comentarii şi voi face un update. Au ghicit: Sorina Ene pe facebook şi apoi Adela în comentarii. Bravo.

Vineri seară am fost foarte supărat după ce am văzut ultima etapă a concursului de talente foarte tinere „Io Canto” de pe Canale 5, de care v-am mai vorbit aici şi aici. Votul publicului a scos-o câştigătoare pe Benedetta Caretta, în defavoarea altor concurenţi precum Luana Chiaradia (favorita juriului în această etapă) şi Andreea Olariu, ambele cu execuţii mult mai bune decât a ei. E doar părerea mea. Dar aveţi mai jos toate cele trei melodii să vă faceţi şi voi o idee. Aştept părerile în comentarii.

Benedetta Caretta:

Luana Chiaradia (poţi picta o capodoperă după copila asta, atât e de frumoasă):

Andreea Olariu (lipseşte foarte puţin din început dar nu prea am avut de unde alege):

Că tot suntem la capitolul muzică, deşi cu ceva întârziere, vă propun ceva muzică bună, dovadă că România mai are încă artişti şi, mai mult, că se ajută între ei. Nu, nu melodia e nouă, ci clipul. Mai multe detalii pe blogul lui Cabral, de unde l-am şi „furat”.

Urmează ceva care pe mine m-a uimit şi m-a amuzat deopotrivă: un flashmob care o lasă cu gura căscată inclusiv pe Oprah. Cum, Dumnezeu, au reuşit să realizeze aşa ceva? Aştept păreri şi-aici.

Şi nu uitaţi să mai treceţi pe-aici şi să mă votaţi. La cea de-a şasea etapă a concursului particip cu un text adaptat după o povestire de-a mea mai veche pe care o puteţi citi aici. Spuneţi-mi dacă se înţelege ceva din ea, înainte de a citi povestirea originală. Mi-e teamă că e atât de „ciuntită” încât nu se mai înţelege nimic. Restul PA-urilor din această etapă îl găsiţi aici. Iată textul meu:

Vânzătorul de ghilotine
– Ţi-e frică?
Cuvintele scuipate printre buzele subţiri aproape că-şi pierdură sensul.
– Nu!
– O să-ţi fie!
Se întoarse cu spatele rupând contactul vizual. Simţi fluxul de frică forţându-i sinapsele în momentul în care bătrânul, lipsit de hipnoza ochilor galbeni, realiză ceea ce se va întâmpla. Auzi şfichiuitul funiei scăpate din mâna bătrână. Văzu reflectându-se pe pământ sclipirea lamei ghilotinei în lumina apusului. Simţi în tălpi vibraţia capului căzând cu zgomot sec pe pământ. Frica – gândi negustorul – cea mai stabilă monedă din univers.

Iar la sfârşit, pe filiera Adela -> silavaracald, ceva de râs. Da’ nu orice fel de râs. Râs de-ăla cu lacrimi, cu dureri de fălci, cu ţinut de burtă şi cu dificultăţi în a nimeri uşa de la baie. Citiţi ca să vă convingeţi, o poveste despre o scroafă şi un trabant.


%d blogeri au apreciat asta: