Category Archives: Pitici mentali

Ce lularu’ meu?…


[Partea I]

Articol lung cu şi despre mine. Pentru că a început să mă lase memoria şi pentru că dintotdeauna am fost pasionat de gadgeturi IT, GSM, audio&video şi alte de-astea (mult mai pasionat decât mi-aş permite din punct de vedere material) deşi din articolele acestui blog nu am lăsat până acum să se vadă asta, m-am gândit să fac o trecere în revistă a telefoanelor pe care le-am deţinut până acum. Plus câteva cuvinte despre fiecare. Să rămână pentru posteritate. Aşadar, unii (majoritatea) s-ar putea să se plictisească la articolul de faţă. Dar mi-am amintit că blogul ăsta, acum un an şi ceva l-am făcut pentru sufleţelul meu, nu pentru trafic. Dacă ceea ce scriu eu s-ar putea să mai intereseaze pe două-trei persoane, mă declar mulţumit.

Aşadar, călătoria mea prin meandrele tehnologiei GSM a început în toamna lui ’99. Eram ultimul an de liceu. Tocmai mă transferasem dintr-un orăşel mic în care celularele erau încă mai exotice decât zăpada în Sahara în Constanţa, ditamai muniţipiul, plin de fiţe. Şi evident de celulare. În clasa mea erau 32 de elevi. Doar doi nu aveau celular. Unul din ei, evident, eram eu. Başca că trei sferturi din cei care avea nu deţineau şi credit sau sunau pe stilul celor trei secunde netaxabile (vă mai amintiţi promoţia celor de la Connex?). Era perioada de glorie a modelelor Nokia 5110 şi Bosch Com 509 (zis şi Adidas, datorită dispunerii celor trei taste de sus). Cele mai rezistente telefoane făcute vreodată. Se juca fotbal cu ele prin clasă. La propriu. Începuseră să scoată timid capul pe piaţă Mitsubishi (scotea primul telefon cu vibraţii de pe la noi), Alcatel şi Sony (primul telefon cu display în culori; doar patru, şi alea fără nuanţe; cunoscătorii poate îşi mai amintesc de ele, singurele telefoane cu rotiţă laterală cu care scrollai prin meniu şi clickai pentru a accesa). De remarcat că din cinci producători amintiţi mai sus, 3 nu mai există pe piaţa mobilelor, dar sunt bine mersi şi-acum. Ei bine, primul meu mobil, în contextul vremii respective a fost un

Alcatel One Touch Easy

Alcatel One Touch Easy

Fix aşa arăta telefonul. Exact aceeaşi culoare ca cel din poza de mai sus. Avea faţa transparentă şi se lumina în verde ca un brad de Crăciun când apăsam o tastă. Printre chestiile tari pe care le avea (pentru vremea aia) era faptul că, la nevoie, îi puteai scoate acumulatorul din lăcaşul de pe capac şi îl puteai înlocui rapid cu trei banale baterii AAA. O caracteristică extrem de utilă şi de practică. E drept că bateriile alea 3 nu durau decât o zi, dar era o măsură în caz de urgenţă. Mi-a fost foarte utilă într-o excursie neprevăzută la Sinaia când, din cauză că nu-mi luasem încărcătorul, telefonul meu s-a hrănit timp de trei zile cu simple baterii de 1,5 volţi. Printre altele, se zvonea că telefonul mai are şi un antiradar care nu ştiu ce bubă îi făcea telefonului dacă era folosit în mod îndelungat. Dar asta era un fel de funcţie ascunsă la care aveai acces cu un anume cod. Eu nu am încercat-o niciodată. Nu aveam permis (nici acum nu am) şi nu am avut nevoie de ea. Oricum, mie îmi mirosea a legendă metropolitană aşa cum îmi miroase şi acum.
Telefonul a rezistat cu stoicism vreo 2 ani şi a sfârşit de defect iremediabil şi ireparabil pe la începutul lui 2002. Fix într-o perioadă în care aveam mai mare nevoie de el. Organizam o clătorie pe termen lung peste hotare, cu documente, împuterniciri şi alte căcaturi de-astea birocratice şi aveam nevoie imperativă să fiu celularizat. Aşa că un prieten mi-a împrumutat un celular. Unul de care te puteai lipsi în perioada aia. Ruşinea acestei liste .

Nokia 1011

Nokia 1011

Este atât de ruşinos încât nici gsmarena.com nu-l listează. Datează din ’92 şi este primul celular GSM comercial din lume. Nu ştiu cum să vă explic că era telefonul ăsta. Dacă vorbeai cu el juma’ de oră, trebuia să schimbi mâna din cinci în cinci minute şi la sfârşit te simţeai de parcă ai fost la sală. Din fericire nu-l ţinea bateria juma’ de oră în conversaţie. Ceea ce pentru mine era un mister. Numai nenorocita aia de baterie avea juma’ de kil. Cum Dumnezeu se termina aşa de repede?!? SIM-ul intra în el cu tot cu rama ai mare de plastic „card format” în care e prinsă când o cumperi. Ca să răspunzi la el, trebuia întâi să-i extragi antena. Cu antenă cu tot se făcea de vreo 30 de centimetri. Parcă vorbeam cu cineva din galaxia învecinată. Mi-era atât de ruşine să fiu văzut cu el încât dacă suna când eram în autobuz, nu răspundeam. Iar pe stradă căutam locurile ferite de priviri. Spre marele meu noroc, în perioada aia purtam părul lung şi încercam să-l acopăr cu pleata. Dar nici aşa nu reuşeam să eclipsez total măgăoaia ruşinoasă. Numai antena aia ieşindu-mi prin pletele în vânt de ziceai că-s marţian era suficientă ca să stârnească o epidemie de zâmbete. Din fericire, odată ajuns în Italia nu am mai avut nevoie stringentă de telefon aşa că am renunţat la el cu cea mai mare plăcere. Acum cred că ar face o căruţă de bani ca piesă de colecţie. Dar nu-l mai am. I l-am împrumutat vară-mi care, ca şi mine când l-am moştenit, rămăsese fără mobil exact când avea mai mare nevoie. Şi ea, după ce şi-a cumpărat altul, reuşise – ţineţi-vă bine – să-l vândă. Ce tâmpit o fi plătit bani pentru aşa ceva oare? Eu între timp îmi cumpărasem de la un magazin de celulare la mâna a doua (încă existau) cel mai ciudat telefon pe care l-am deţinut.

Motorola V.box (V100)

Motorola V.box

L-am cumpărat cu banii pe o zi de muncă. La fel ca şi Alcatelul de mai sus, avea carcasa transparentă şi se lumina ca o instalaţie de brad. Dar de data asta pe albastru. După cum v-aţi dat seama nu aveai cum să ţii aşa ceva la ureche, deci un microfon şi un difuzor pe el ar fi fost inutile. Vorbeai la el doar cu casca aferentă. Foarte incomod din punctul ăsta de vedere. După cum probabil ştiţi, căştile sunt produse „consumabile”. Iar telefonul fiind vechi, începeau să se găsească din ce în ce mai greu. În schimb, fiind unul dintre primele telefoane de pe piaţă cu tastatură querty, scriai SMS-uri la el – o plăcere. Şi în perioada aia vrăjeam c-o gagică suferindă de sindromul „scriitorului compulsiv de SMS-uri”. Metoda asta de comunicare între noi era mai utilizată decât viul grai. Deci mi-a fost de un real folos. Am scris mesaje la el într-o veselie. Văzând însă că neorocitele de căşti încep să devină o raritate, mi-am spus că e timpul să scap de el cât mai repede. Şi am reuşit să-l dau la schimb pe un alt Nokia; acesta:

Nokia 6510

Nokia 6510 (cel din extrema stângă era modelul posedat de mine)

Despre telefonul ăsta sunt puţine de spus. Ca la orice Nokia (excepţie face rabla de mai sus), uitam să-l pun la încărcat. Avea lumină albastră – fiţă pentru perioada aia. Era prin 2003. Ţin minte perfect anul pentru că doar ce apăruse Hoy a Gloriei Estefan pe care o ascultam la radio-ul din dotare în drum spre muncă. Poate detaliul despre telefonul ăsta ce merită cel mai mult să fie amintit este modul cum a sfârşit el. Prin furt calificat de înalt profesionalism şi deosebită fineţe efectuat de pirande conaţionale chiar sub nasul meu. La propriu. Munceam undeva la un anticariat din centrul istoric al Romei. Ieşisem de la muncă şi m-am oprit în gara Termini, pentru a aştepta o vecină care învăţa tot prin centrul Romei. Urma să luăm împreună trenul spre periferia Romei, unde locuiam. Cum mai aveam vreo 20 de minute de aşteptat, am urcat la o terasă, mi-am luat o cafea, m-am aşezat la o masă, am scos telefonul, i-am scris tipei sms să-i explic unde o aştept, apoi am scos o carte şi am început să citesc. La un moment dat văd că poposeşte pe masa mea un carton jegos, îndoit neglijent şi măzgălit cu pix roşu într-o italiană de baltă „Am ţâşpe copii… n-am bani… bla-bla-bla… vă rog să mă ajutaţi… yada-yada… tante grazie…„. Ridic ochii să văd cine mi-a pus cartonul pe masă. O pirandă cu un puradel mucos agăţat de şalvari, ca accesoriu probabil. Îi zic în româneşte să cânte la altă masă, piranda îşi ia cartonul şi pleacă. Ei bine, ce credeţi că a mai luat odată cu cartonul ăla? Exact. Telefonul meu, peste care ţiganca aşezase cartonul în mod strategic. 2 minute mai târziu mi-am dat seama. În minutul trei vorbeam deja cu un carabinier care şi-a alertat imediat prin staţie colegii plus poliţia feroviară. Ţiganca dispăruse. Tot carabinierul m-a şi dumirit cum m-a uşurat papaciuta de telefon, că eu nu mă prinsesem. După acest incident mi-a cedat maică-mea vechiul ei telefon. Dar despre el (şi despre cele ce-au urmat după el) veţi afla din episodul următor.

Reclame

N-aveţi un rost în plus să-i daţi şi lui Jordaş?


Io: Auzi mă?
Io: Mai eşti?
Jordash: da, nu pentru mult
Jordash: spune
Io: Acu’ am venit de la budă…
Io: Şi ştii ce mă gândeam?
Io: Tu jocuri nu te joci…
Jordash: nope
Io: La filme nu prea te uiţi…
[…]
Io: Nici muzică nu prea sculţi că uiţi să-i dai drumu’… aşa mi-ai spus…
Jordash: asa
Io: Cărţi de beletristică nu citeşti…
Jordash: ce-ar fi sa…
Jordash:
Io: La pizde nu te duci
Jordash: cum mha, n-am pus aseara okiu’ pe Marghioala?
Io: Lasă, mă, că n-ai so fuţi tu pe Marghioala aşa uşor…
Io: Am stabilit aseară că la teorie stăm bine.
Io: Practica ne omoară.
Io: Deci tu nu faci nimic mişto.
Io: Doar munceşti.
Io: Bibileşti la coduri.
[…]
Io: Eşti cam degeaba tu.
Io: Te dau pe blog, să-mi bag pula.
Jordash:
[…]
Jordash: si de ce ma dai pe blog vinerea
Jordash: da-ma joia, cand bati recordu [la vizitatori]

L-am dat.


Am gugăl, deci caut (februarie)


Era să uit de deja obişnuita rubrică lunară de căutări de mare angajament. Cum vorba lungă e sărăcia omului, o să trec direct la subiect. Iată ce dileme au unii (atenţie – articol cu un înalt conţinut de vulgaritate şi lipsă crasă de inteligenţă):

imi place pula – Şi te lauzi?
tipuri de vulve – Vezi că Topârceanu le-a împărţit frumos pe categorii Găseşti aici tratatul lui în versuri cu privire la asta.
bancuri partidul fute republica – Nu e banc. Se cheamă socialism.
traiesc cu un betiv …ce ma fac? – Umple-i paharu’. Asigură-te că o să crape repede.
raceala la penis – Dă-i cu aspirina săracului. Oh, stai, nu poţi…
pizde de vanzare – Ăsta-i amicul care căuta pizde gratis luna trecută. S-a prins că nu există şi-a făcut rost de bani. Prietene, m-ai înţeles greşit.
ma doare fix la pula – Fix?
poze pui de vipera cu corn -Ce-ai, mă, ai luat-o razna? Pe-aici se caută pizde, pule, coaie, vulve, femei cu penis şi futaiuri cu căruţe. Cred că te-ai rătăcit. Te poftesc afară de pe blogul meu.
ce sentimente le-a trezit altora luceafarul? – Ălora? Fii mai explicit.
imagini catel si pizda – Ce?!?
vulva pisicii – Voi doi sunteţi obsedaţi?
sani si pizda – Ai început bine. Mai exersează finalul puţin şi te trec la cititori „intelectuali”
tigani miros – Şi ce-ar trebui să-ţi răspundă Gogul la faza asta? Să-ţi reproducă mirosul?
care e ultimu episod din robotii va rog – Amice, google îţi răspunde şi dacă nu eşti aşa de politicos cu el.
nu asa mue – Da’ cum?
daca faci un site esti hacker – Ia-auzi, Jordaş, ce zice ăsta!…
azi apar robotzii ?
obsedati – Găseşti pe-aici cât cuprinde, după cum bine vezi.
dragobete pe ce data cade la catolici – Cam odată cu Învierea Domnului la musulmani
cum se scrie baga.mi.as – Recidivezi? Hai că de data asta ai fost p-aproape. Mai încearcă.
pentru mine ai murit nu mai existi de azi ai ramas doar in amintirile ce mi-au ramas – Să mă lămurească şi pe mine cineva de ce unii ar căuta aşa ceva pe google.
ce conturi are bucur victor mihai – Hopa!… Tu cine eşti, mă? Eşti de la fisc? Ăla din Elveţia nu-i al meu, să moară Franţa.
ii las pe alti sa se agite..si ce? nu mai conteaza cine si ce comenteaza nu ma mai intereseaza – Vezi că să te cerţi cu google nu-i semn de o bună sănătate mintală.
6 666 26 90 60 0 – Oare ce rezultat relevant te aştepţi să-ţi dea google după o astfel de căutare?

Titlul de „dubioşenia lunii” este împărţit astăzi de două mostre de înţelepciune nemaivăzută. Eu nu pot să mă hotărăsc la care am râs mai mult. Voi ce ziceţi?
sunt roman ma doare-n pula – Aşa, tată, fii mândru. Inclusiv când te dai pe google.
cei de la google sunt prosti cu p mare – Şi „cei de la google” ce-au spus?

Ah, era să uit: ştiu că nu este tocmai genul de articol potrivit pentru a-mi promova blogul literar, dar presimt că azi nu o să mai scriu nimic pe-aici. Aşadar, am publicat capitolul XII din Omega. E cu bombe.

Ţi-a plăcut acest articol?
Dacă articolul a fost deja partajat, votează-l.

Idei de weekend


Având în vedere cele scrise de Raro în ultimul articol, de ce nu fac producătorii de celulare agendele telefonice cu tag-uri? Şi nu mă refer la tag-urile alea prestabilite (acasă, birou, fax, etc) ci la cele personalizabile. Sau poate sunt şi nu ştiu eu?


Filozofări nocturne


Câteva fragmente de înţelepciune. Observaţi, vă rog, ora. Jordaş n-are ocupaţie, se pare:

Jordash (05/03/2011 0.50.32): mai esti mha?
Io ® (05/03/2011 0.51.05): Da, mă.
Jordash (05/03/2011 0.51.21): du-te mha shi kulca-te
Jordash (05/03/2011 0.51.26):
Io ® (05/03/2011 0.51.31):
Io ® (05/03/2011 0.51.37): Nu eşti sănătos.
Jordash (05/03/2011 0.51.42):

Mie mi-a plăcut gluma şi am zis să o repet. Cu cine altcineva dacă nu cu Bogdan, un alt somnambul profesionist ca şi noi (coincidenţă: atât Jordaş cât şi Bogdan bibilesc html; bine, la nivele profesionale diferite, dar asta are mai puţină importanţă). Aşadar, actul doi:

Io ® (05/03/2011 0.51.52): Mai eşti mă?
Bogdan (05/03/2011 0.51.57):
Io ® (05/03/2011 0.52.11): Du-te mă şi culcă-te.
Bogdan (05/03/2011 0.52.18): nu
Io ® (05/03/2011 0.52.22):

Înapoi la Jordaş:

Io ® (05/03/2011 0.52.40): I-am făcut lu’ unu aceeaşi dumă…
Io ® (05/03/2011 0.52.42):
Jordash (05/03/2011 0.52.53): plagiatorule
Jordash (05/03/2011 0.52.47):
Io ® (05/03/2011 0.52.50): Şi el cică: „nu”
Io ® (05/03/2011 0.52.53):
[…]
Jordash (05/03/2011 0.54.07):
Jordash (05/03/2011 0.54.10): ce bleg!
Jordash (05/03/2011 0.54.13):
Jordash (05/03/2011 0.54.27): eu m-as duce sa ma kulc, da’ nu-mi zice nimeni
Io ® (05/03/2011 0.54.42):
Io ® (05/03/2011 0.54.59): Du-te-n pulă, că nu eşti zdravăn…
Io ® (05/03/2011 0.55.09): Mi-am umplut monitoru’ de muci.
Jordash (05/03/2011 0.55.13):
Jordash (05/03/2011 0.55.24): MA CAC PE MINE DE RAS!!!
Jordash (05/03/2011 0.55.47): bha
Jordash (05/03/2011 0.55.55): daca pui discutiile astea pe blog, sa le pui cu tot cu emoticoane
Jordash (05/03/2011 0.56.01): ca n-au farmec daca le citesti fara

Misiune îndeplinită. Notă de subsol:

Io ® (05/03/2011 1.04.57): Te dau pe blog, Bogdane.
Bogdan (05/03/2011 1.05.05): cu?
Bogdan (05/03/2011 1.05.23): ce-am mai facut de data asta?
Io ® (05/03/2011 1.05.24): A, cu o parte din discuţia de-aici…
Io ® (05/03/2011 1.05.29): dar nu ai făcut nimic.
Io ® (05/03/2011 1.05.42): Nu eşti personajul principal..
Bogdan (05/03/2011 1.05.48): care parte mai precis?
Bogdan (05/03/2011 1.05.49):
Bogdan (05/03/2011 1.05.52): ce bine
Io ® (05/03/2011 1.05.53): Eşti notă de subsol…

NB: Unii se întreabă ce fac eu treaz până pe la 3-4 noaptea. Nu, nu doar asta fac. De obicei am şi activităţi mai constructive. De pildă mi-a luat de 10 ori mai mult timp să aranjez acest articol decât conversaţiile în sine. Dar în general cu nebunii ăştia doi îmi pierd nopţile.


Sf. Valentin i-a scris lui Moş Crăciun să-i aducă un Iepuraş de Paşte


Exact. M-am dilit şi eu ca şi juma’ de blogosferă şi o să scriu despre sărbătoarea de azi. Iniţial nu am vrut să scriu; apoi am vrut să scriu depre voi ăştia care scrieţi despre ea; apoi am citit prin blogosferă câteva păreri pro şi – evident – contra şi citindu-le pe-astea din urmă am rămas marcat de câtă ură zace în unii. La aceştia o să revin imediat, că despre ei o să fie vorba în articol. Mai întâi o să spun două vorbe despre dileala care dă în blogosferă de câte ori ne apropiem vertiginos de câte o sărbătoare de-asta puternic consumistă. Pentru Dumnezeu, de ce?!? Chiar nu se mai găsesc alte subiecte vizavi de care să vă exprimaţi o părere (im)pertinentă? Chiar a dispărut dintre noi orice urmă de inspiraţie şi de originalitate? Chiar toată blogărimea din punct ro îşi programează articolele după calendarul creştin-ortodox? Vorba unui prieten, puneţi mâna şi citiţi wikipedia. E foarte instructivă şi sigur vă vor veni şi idei mult  mai bune de pus pe blog. Vă zic la modul cel mai serios că ideea pentru următorul articol de-acolo mi-a venit. Stau de trei zile cu două taburi deschise pe wikipedia şi astăzi despre asta voiam să scriu dacă nu mă scandaliza aşa tare nebuneala asta cu sărbătorile. Nebuneală pe care nu o înţeleg. Serios, DE CE?!? DE CEEEEEEEE?!? [gesturi teatrale de sfâşiere a cămeşii şi a podoabei capilare întru impresionarea publicului înainte de a se lăsa cortina]

Actul doi:

Revenim la subiectul nostru. Din cauză de link (pe prinţipiul cauză->efect) m-am întâmplat pe blogul ăsta pe care dubioasa sa autoare (nu zvârliţi cu pietre, aşa se autointitulează dânsa)  e de-o hotărâre nestrămutată să jumulească aripile lui Cupidon şi să le servească în sânge de inimă însăgetată şi sos de usturoi de la KFC. Precum spuneam, am fost atât de marcat de indignarea tipei încât primul impuls a fost să-i las un comentariu de-ăla de ar face să crape de invidie orice troll de internet. Apoi mi-am dat seama că am mai multe chestii de spus; chestii care chiar n-ar fi încăput într-un comentariu. Aşa că o să-i răspund aici (a se citi şi articolul la care fac referire, ca să nu vorbim împreună şi să ne înţelegem separat):

Eu nu înţeleg un lucru: voi ăştia – hateri parcă vă zic nemţii  – cărora vi se pune pata pe câte un concept pe motive atât de superficiale, sunteţi pe bune? Nici nu mă obsesc să iau la rând cele zece „argumente”. Pot să le bag lejer pe toate în aceeaşi oală şi să spun că tu de fapt ai făcut [acolo] un compendiu al cocalarismului şi al piţipongelii, fără nici o legătură cu adevărata esenţă a sărbătorii. Care sărbătoare, este până la urmă despre dragoste. Crezi în dragoste? Ok, scuze, întrebare stupidă. Nu poţi întreba un hater dacă (scuză-mi cacofonia) crede în dragoste. Ai să-mi spui acum că nu ai nevoie de o zi specială pentru a-ţi manifesta dragostea. Total de acord la faza asta. Dar nu văd nimic rău în a-i dedica o zi pentru a o celebra. Sau pentru a-l celebra pe sfântul protector al dragostei între tineri, pentru că de fapt despre asta este vorba, nu despre lăbărelile consumiste pe care le-ai vomitat tu. Altfel, în aceeaşi ordine de idei, aşişderea se întâmplă şi la Crăciun, şi la Paşti, şi la orice altă mare sărbătoare (a creştinismului în mod deosebit) contaminată de lifestyle-ul consumist (care la noi a venit din vestul european, apropo, nu de la americani). Hai atunci să ne băgăm pulele în ziua de naştere a Mântuitorului pentru că şi-atunci timpanelor noastre le cresc nişte mânuţe mititele cu care îşi acoperă urechile, sătule de atâta Hruşcă şi Fuego (care, apropo, sunt ai noştri, nu mai putem da vina pe americani). Sau hai să scuipăm pe Sărbătoarea Învierii pentru că urâm iepuraşii de ciocolată.

Trebuie să şi citez un punct de mare angajament din articolul demoazelei care urăşte sărbătoarea dragostei:

6. Nici nu vine de la români, ci de la cretinii de americani care tot timpu găsesc ceva inedit pentru a „stupideniza” populaţia.
Own: Şi asta e tot sad pentru că ne pierdem din patrotism….gen. Nu că ar avea cineva notat în calendar când urmează Dragobetele sau că i-ar păsa… da’ Valentine’s day, mă băieţi?!

Unu: Că nu vine de la americani, am stabilit mai sus. Mai precis, sărbătoarea este catolică iar populaţia SUA este catolică doar în proporţie de 25% (în 2008; sursa). Vestul europei este catolic într-o proporţie mult mai mare. Nu găsesc acum nici o statistică dar dacă ar fi să mă hazardez într-o evaluare, aş zice că depăşeşte binişor 65%. Mă rog, peste asta putem trece cu vedere că, din câte înţeleg, ideile care nu sunt scrise în italic nici nu-ţi aparţin. Să trecem la

Doi: partea unde îţi asumi. Cu ce relevanţă pui tu în aceeaşi frază cuvintele „own”, „sad” şi „ne pierdem din patriotism”? Ştii, nu prea dai dovadă că ai avea o relaţie solidă cu propriul tău patritism atunci când ţie îţi put cuvinte precum „părera mea” şi „trist”.

Şi că tot vorbim de patriotism şi de americani în acelaşi context, sunt de părere că de-aia ne sunt infinit superiori nouă ca naţie, indiferent cât ne strâmbăm noi la strugurii acri. Nu credeţi? Urmăriţi filmuleţul ăsta:

Acum vă rog să-mi numiţi un singur român (înafară de Sergiu Nicolaescu) care nu ar părea cel puţin penibil atunci când ar rosti un astfel de discurs. Însă tipului din clip i se poate trece cu vederea lejer. Mai mult, vorba unui comentator de pe youtube, după un astfel de speech te-ai lua la cafteală cu Chuck Norris. Şi de ce tipul ăsta pare aproape natural dar unul de-al nostru m-ar face să mă cufuresc de râs? Pentru că ei au un cult al patriotismului; noi nu. Pentru că ei sunt învăţaţi de mici să tragă pentru un ţel comun nu să se muşte de cur.  Pentru că au simţi civic nu sunt nişte hateri antisociali care-şi varsă veninul pe unde apucă împotriva unor concepte în esenţă bune.

Serios acum, aşa cum zicea şi Ştrumfa cu eşearfă, indiferent de cât de consumistă, de chicioasă şi de meltenească ar fi sărbătoarea asta, e totuşi vorba despre iubire. Prefer să dau în diabet de la bombonele în formă de inimioră învelite în staniol roz chiloţiu decât să înghit fierea scuipată de un hater.

Acestea fiind spuse, vă invit să rămânem în aceeaşi atmosferă de sărbătoare, deoarece Carmen ne propune un Valentine’s Day cu adevărat deosebit: o poză cu o inimioară foarte sugestivă (inside rumors: o să avem parte de o săptămână întreagă plină de romantism şi culoare la ea pe blog; deci staţi pe-aproape).

Vă urez un Valentin Fericit!

Editare ulterioară: Am publicat capitolul 7 din Omega pe Cronicile Infinitului. Enjoy!


Însemnări – la propriu – pe margine de carte


Wraning: articol lung şi – exact – despre cărţi.

În ultimul timp am cam scris pe-aici numai bazaconii. Ba chestii luate de pe net, ba poze, ba filme de pe youtube, oricum, orice numai o părere personală nu. Şi pe cuvânt dacă se preconiza în viitorul apropiat vreo idee serioasă de aşternut pe blogul vostru preferat 😈 până când nu am dat de Arcadia cu al ei blog care a preluat un subiect – care mie mi s-a părut foarte interesant – de la Melami. Respectând „tradiţia”, am păstrat până şi numele articolului, aşa cum a făcut-o şi Arcadia.
Mai presus de toate, schimbul lor de impresii mi-a demonstrat faptul că se poate ca în blogosfera românească doi bloggări să aibă păreri divergente, fără să se facă albie de porci în demersurile lor de-a-şi susţine punctele de vedere atât prin articole cât şi prin comentarii. Pe Melami am ajuns s-o cunosc destul de bine încât să nu mă astept la nimic altceva de la ea decât să fie o doamnă. Dar recunosc că, deşi nu o cunosc la fel de bine, nici de la Arcadia nu m-am aşteptat la un comportament diferit, având în vedere stilul curat, pertinent, argumentat al scriiturii. Cel puţin asta am remarcat în scurta perioadă de când o urmăresc.
Subiectul pe care cele două doamne l-au tratat este exact ce spune şi titlul expunerii de faţă: adnotările şi sublinierile pe cărţi. Făcând câteva obesrvaţii asupra părerilor lor, am folosit mai sus în mod intenţionat cuvântul „divergent” pentru că ele nu sunt nicidecum opuse. Sunt diferite, dar nu se exclud. Citiţi mai întâi articolele lor. Expozè-ul meu se preconizează a fi foarte lung aşa că n-o să mai intru în detalii în ceea ce priveşte părerile lor.
Sunt însă oarecum intrigat că nici una din ele nu a precizat dacă respectivele cărţi sunt de beletristică sau de specialitate. Nu o să analizez titlurile pe care ele le-au dat ca exemple, pentru că aş vorbi total în necunoştinţă de cauză. Ştiţi expresia aia, „nu am citit aceleaşi cărţi”, nu? În cazul de faţă se aplică ad litteram; femeilea astea îmi sunt net superioare intelectual aşa că pentru mine ar însemna sinucidere socială să încep să comentez cărţile citite de ele. Deci nu pot valuta nici măcar dacă sunt literatură beletristică sau de specialitate. Însă consider că, în cazul de faţă, precizarea naturii cărţii e o condiţie sine qua non. După părerea mea, sublinierea pasajelor importante într-o lucrare de specialitate te ajută să asimilezi mult mai bine informaţia pertinentă, relevantă. Nu e o tragedie nici parcurgerea unei astfel de lucrări cu sublinieri şi însemnări prealabile efectuate de alţii pentru că erorile de interpretare sunt mult mai puţin probabile citind astfel de cărţi. Deci ceea ce a părut relevant pentru un cititor care te-a precedat în parcurgerea cărţii, sunt şanse mari chiar să fie relevant în mod obiectiv.
Cu totul altfel stă însă treaba atunci când vorbim de beletristică. Mai ales acolo unde cărţile lasă loc de interpretări. În cazul ăsta adnotările mi se par adevărate contaminări ale subiectivismului cu subiectivism. Se pierde tot farmecul lecturii. Dacă în ceea ce priveşte sublinierile mă mai descurc, şi reuşesc să mă concentrez pe conţinut (uneori la a doua lecturare, că la prima m-au deconcentrat liniile, dar asta mi se mai întâmplă şi atunci când îmi mai fuge mintea aiurea, aşa că nu-i bai), cu însemnările mi-e mai greu. Încerc să le ignor, să nu le citesc. Dar uneori sunt scrise atât de ostentativ încât sar în ochi. Scurte, tăioase, „boldate”… îmi pătrunde înţelesul lor în conştient înainte să apuc să le acopăr cu degetul. Alteori cedez curiozităţii. Şi aproape de fiecare dată regret. Şi mă enervez. Dacă e o trimitere la altă lucrare, mă enervez pentru că, evident, nu am acces la lucrarea respectivă. Dacă e trimitere la pasaje anterioare din aceeaşi carte, pierd vremea căutându-le; dacă e o trimitere la pasaje viitoare, ori mă roade curiozitatea timp îndelungat şi cu greu reuşesc s-o ignor şi să mă concentrez pe carte, ori (futu-vă-n cur de spoileri) ideea principală e scrisă chiar acolo şi s-a dus naibii farmecul anticipaţiei.
Eu, personal, nu fac însemnări, adnotări şi sublinieri pe cărţi. Nu le făceam nici pe manuale sau cursuri atunci când eram în şcoală sau în facultate; nu am fost tipul ăla de student sârguincios. Mai degrabă eram foarte atent la cursuri (atunci când nu chiuleam) iar acasă nici nu le mai atingeam. Când aveam lacune din cauză de chiul, citeam cursurile încercând să le interpretez cât mai logic. Dacă nu-mi ieşea din prima, le băgam în mă-sa. Am considerat mereu sublinierea ca fiind specifică tocelii, cu care nu am fost prea bun prieten (aveam jocuri de jucat, beri de băut, gagici de r…espectat, nu aveam eu timp de tocit. Adnotările sunt puţin diferite, dar nici la alea nu am recurs.
În ceea ce priveşte cărţile de beletristică, nu am considerente de estetică sau de respect pentru carte sau pentru cel care citeşte după mine pentru care nu fac însemnări. Nu le fac pur şi simplu pentru că nu am simţit niciodată nevoia. A nu se concluziona că nu am respect pentru carte. Îl am. Dar respectul meu nu e atât pentru suport cât pentru opera în sine (nici nu ar putea fi altfel, având în vedere că am şi eu câteva tentative palide de a scrie literatură şi ştiu ce bucurie enormă îţi aduc aprecierile). Apoi, să susţii, aşa cum scria un comentator la Arcadia pe blog, că a mâzgăli o carte este ca şi când ai deţine-o pe Monalisa a lui daVinci şi i-ai picta nişte ochelari, că aşa ţi se pare ţie că dă mai bine (exemplul era altul, dar ideea – aceeaşi) este iarăşi exagerat. Deţii un exemplar dintr-o ediţie, nu un manuscris original. Dacă eşti unul mai risipitor şi te doare în cur de copacii patriei, poţi să-ţi cumperi oricând un altul. Mai degrabă e ca şi când ai avea o stampă a Monalisei pe care ai face cu pixul nişte ochelari. Nici aşa nu e în regulă, dar nici nu e chiar aşa un sacrilegiu.
Voi cum vă împăcaţi cu mâzgălelile pe cărţi? Faceţi însemnări? Pe ce criteriu le faceţi? Dar însemnările altora cum le percepeţi?


Centralele termice din noua generaţie


sunt de porc. Dacă voiam duş scoţian, îmi puneam ştarter (sic!) la vechea centrală.

În altă ordine de idei, în Dallas (Texas!!!) a nins ca-n Canada iar eu am publicat capitolul VI din Omega pe Cronici. Lectură plăcută.


Futacul Berlusconi şi rubinul maghrebian


Nu o să vă povestesc acum depre tot scandalul care s-a iscat de câteva zile în jurul peremierului italian în legătură cu prostituata marocană (cândva) minoră Ruby care a băgat Peninsula în priză şi o face să bâzâie ca un neon consumat. Dacă vă interesează şi vreţi amănunte, consăteanul Mihai a scris ceva mai mult despre acest subiect. Ceea ce m-a determinat pe mine să vă vorbesc despre asta este un amănunt care m-a frapat în mod violent. Am rămas aşa, într-o stare catatonică iar sinapsele mele au încetat să mai funcţioneze. Ceea ce circumvoluţiunile materiei mele cenuşii încercau să proceseze era un purcoi de zerouri aşezaţi milităreşte după o anume cifră. Şi da, faptul că se vorbea de moneda europeană îmi blocase mie procesele cognitive.

Ruby Rubacuori

Dar să vă explic. Zice-se prin tribunale şi curţi de apel că taica Berlusconi a pus botul la o fofoloancă de minoră. Fofoloanca exotică a sus-numitei Ruby, care între timp s-a majorat. Că era şi curvă, nu e bai aşa de mare. Dar că era minoră… e  problemă. Deci distinsul „presidente” tre’ să dea seamă pentru două acuzaţii cam nasoale: favorizarea prostituţiei şi corupere de minor. Şi e chemată să dea cu subsemnatul don’şoara Ruby: „Făptură castă şi nevinovată, te-a atins acolo domnu’ preşedinte au ba?”. Şi e o ţine una şi bună că „Ba!”. O fi aşa sau nu, habar n-am. Vor ajunge magistraţii la o concluzie. Gurile rele spun însă că – şi acu’ ajung la problema care mă frământă pe mine – pentru ca signor Berlusconi să scape cu liftingul curat, marocanca a încasat ceva cash de la el. Ei bine, vreţi să ştiţi cât îl costă pe unul de teapa lui Berlusconi o păsărică în sos de limbă? Degeaba vă uitaţi în meniul de acum două articole, că nu o să găsiţi acolo. E specialitate exotică, nu e pentru buzunarele noastre. Se zice pe la televiziunile italiene că aceată Ruby – da, gagica asta fadă din poza de mai sus – însumând comisioanele pentru prestaţii, comisionul pentru închis gura şi cel pentru închis gura logodnicului (care cică era la curent [?!?]) a încasat nici mai mult nici mai puţin de 5 000 000 euro. Da, aţi citit bine. Cinci milioane. Mie abia îmi încape cifra în gură. Apoi cică să nu fii curvă. Din punctul meu de vedere, nu merita banii ăştia nici dacă avea pizda poleită cu rubine, nu numai (pseudo)numele de rubin. Dar eu nu-s preşedinte de guvern.


Erată


Era să uit. V-am zis acu vreo trei săptămâni că anul care a trecut a fost de rahat. Ei bine, de Anul Nou am fost plecat la nişte foarte buni prieteni la care n-am link să vă dau aşa că nu are importanţă numele pentru voi, dar să zicem că se intitulează Cristi şi Elena. Pretini vechi, de pe la începuturile liceului ne ştim. Ne ştim şi familiile; deh, urbe mică. Ei bine, fiind io în vizită la oamenii ăştia doi, se întâmplă că tre’ să mergem la maică-sa lu’ Elena pe motiv de defecţiuni tehnice care n-au importanţă în expozeu. Şi ajungem noi la femeie acasă (doamna Geta o chema; pe femeie, nu pe casă), ne pupăm, ne interogăm de sănătate, „Vai, ce te-ai îngrăşat”, „Ba vi se pare”, et ţetera. Rezolvăm defecţiunea tehnică şi ne pregătim de plecare. Adică o altă serie de pupături, la mulţi ani, „fie ca”-uri, şamd. Printre altele, femeia îmi aruncă şi un amabil „un An Nou mai bun”. La care eu replic: „Păi sper să fie mai bun. Că ăsta care se termină a fost de rahat.” La care doamna Geta, femeie în vârstă şi înţeleaptă câteodată mă întreabă: „Da’ de ce? Ai fost bolnav?”. La care (nu-i aşa că a început să vă zgârie pe creier :twisted:) eu am rămas blocat. Şi am stat şi m-am gândit şi am ajuns la concluzia că poate mi-o fi mers mie rău pe alte planuri. Dar bolnav (prea tare) n-am fost. Deci nu a fost un an chiar aşa de rahat. Se putea şi mai rău.

Deci, bre fraţilor, am mâncat rahat. Da’ noi să fim sănătoşi că rahatul vine singur. Vă pupez.


%d blogeri au apreciat asta: