Category Archives: Literis

Centralele termice din noua generaţie


sunt de porc. Dacă voiam duş scoţian, îmi puneam ştarter (sic!) la vechea centrală.

În altă ordine de idei, în Dallas (Texas!!!) a nins ca-n Canada iar eu am publicat capitolul VI din Omega pe Cronici. Lectură plăcută.

Reclame

Omega 3 şi 4


Nu, nu sunt acizi graşi din peşte. Dacă tot v-am dat literatură în articolul anterior, m-am gândit să păstrez trendul sfârşitului de săptămână şi să vă dau şi o continuare la Omega. Aşa cum vă promisesem, trebuie să public câte un capitol în fiecare week-end. Dar, cum capitolul 3 era doar ceva mai lung decât un banc mediu, am zis că e prea puţin, aşa că am publicat două capitole: Omega 3 şi Omega 4. Atenţie în ce ordine le citiţi. Sper să vă placă.


PAveste fără sfârşit – Medieval story. Capitolul 15


În caz că sunteţi noi pe blogul de faţă şi nu ştiţi despre ce este vorba în proiectul „PAveste fără sfârşit”, aruncaţi un ochi aici. Reamintesc că oricine doreşte să participe la povestea noastră este bine venit. Însă recomand cu căldură citirea regulamentului cu atenţie. Aşa cum anunţam la LePetitPrince pe blog, eu trebuie să vin cu continuarea. Iată întreaga poveste (cu PA-ul meu la sfârşit):

Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.

Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Realism amar (de Laura Driha)
Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”

Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
– Cum crezi că ? înghiți în sec

O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cat si-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
„Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, „trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Plecarea (de Carmen Negoiţă)
Arkana se plimba de la o căruţă la alta. Întârzierea celor doi îi accentuau temerile. Cu cât soarele se ascundea dincolo de linia orizontului, cu atât frigul punea stăpânire pe acel tărâm al nimănui. Trecu pe la fiecare căruţă şi verifică dacă toţi copiii sunt bine. Dincolo de umbrele ce se întindeau tot mai misterioase, se auzi urletul unui lup. „Arkana, plecăm. Agenţii Vaticanului sunt aproape. Fiecare să treacă la câte o căruţă”, se auzi din noapte glasul lui Magister. Era fericită să-i revadă, însă prezenţa femeii o înfurie de-a binelea.

Scutierul (de Bogdan Onin)
Era cea de-a treia iarnă de când Patrick – în realitate scutierul lui Sir Edward – acceptase să se alăture misiunii secrete a lordului său. Știa că protejarea tânărului prinț era o sarcină extrem de importantă de vreme ce le fusese încredințată chiar de Rege. Lordul nu mai fusese așa de furios de multă vreme și nici nu era de mirare, după ce auzise că agenții papistași erau pe urmele lor. Cineva trădase! Dar cine, de vreme ce erau atât de puțini cei ce știau adevărul. Nici măcar copilul nu știa de fapt cât de important era pentru Regat!

Noapte de nepătruns (de LePetitPrince)
I se parea ca linistea din jur ii apasa pe ganduri de parca ar fi vrut sa-i impinga afara din minte intrebarile fara raspuns, si, tocmai cand se pregatea sa le risipeasca cu o lovitura de spada ca pe un dusman ivit pe nepusa masa, auzi dinspre padure:
– Credeam ca ai un lup dar tu ai o haita intreaga! Vorbele tale mi-au sfasiat pielea si mi-au scormonit maruntaiele…
Cine rostise aceste vorbe era imposibil de deslusit prin panza neagra si deasa a noptii dinafara si dinauntrul sau.

Legături de sânge (de Victor Bucur)
Magister se întoarse către lizieră:
– Poate că vorbele mele te-au rănit, dar au trecut trei ani de-atunci. Dă-ţi puţină pace.
– Pace? O voi avea atunci când mucosul nu va mai avea suflare, răspunse vocea din beznă.
– Atunci nu o vei avea cât voi trăi eu. Tu vei continua să-ţi trimiţi asasinii incompetenţi, cu pofte necurate, robe şi mătănii iar eu voi continua să-i ucid. Şi nu uita, dragă vere, că binecuvântarea şi aurul papei nu vor mai cumpăra răbdarea poporului pentru mult timp. Zilele pe tron îţi sunt numărate. Curând Anglia îşi va cunoaşte suveranul.

Editare ulterioară: injineru’ a publicat deja o continuare. O puteţi citi aici.

Ar mai fi interesaţi să participe: Ada PavelAdelaAltcerseninAndreiStropi de sufletBogdanCaiusCammelyCarmencitaCati LupaşcuCellaCristian DimaCristian LisandruCălin HeraDan din MaramuresDoina Popescu, EsqvilynFlavius ObeadăFloUngureanuG1b2i3GabitzuGabriela ElenaGabriela IlieşGabriela NeaguGeanina LisandruGeocerGianaIoan UscaLady ALaura DrihaLee DeeLoraLuMelamiMirela PeteRedsky2010Se-cretSimion CristianSorina IvaşcuTeo NegurăTurist ClujanDan (aceleaşi pinguri furate de la Carmen, cu mici adăugiri)


„Artistul din mine”


…a revenit. Aşa cum i-am promis lui Carmen de o grămadă de timp, am reînceput să public şi pe blogul literar. Aşa că, începând de azi, voi încerca să public şi acolo ceva, măcar o dată pe săptămână, cel mai probabil în week-end. Deci dacă aveţi chef de citit ceva SF prost scris, aruncaţi un ochi pe-acolo, măcar odată pe săptămână. Oricum, nici nu trebuie să vă încărcaţi memoria cu asta pentru că o să vă plictisesc eu pe-aici de fiecare dată când voi scrie ceva acolo. Aşadar, săptămâna asta avem episodul 2 din Omega. Reamintesc că pentru a accesa blogul meu literar e suficient să daţi click pe poza aia din dreapta, cu planeta, pe care scrie „Cronicile infinitului”.


PAveste fără sfârşit – Medieval story. Cap. 11


În caz că sunteţi noi pe blogul de faţă şi nu ştiţi despre ce este vorba în proiectul „PAveste fără sfârşit”, aruncaţi un ochi aici. Reamintesc că oricine doreşte să participe la povestea noastră este bine venit. Însă recomand cu căldură citirea regulamentului cu atenţie. Aşa cum anunţam la Injineru’ pe blog, eu trebuie să vin cu continuarea. Iată întreaga poveste (cu PA-ul meu la sfârşit):
Călătoria (de Bogdan Onin)
“Jigodia dracu’!” scrasni printre dinti ridicandu-se anevoie din omat. Se scutura de zapada cand observa privirile speriate ale celor mici.
“Nu-i nimic. Sunt bine, iar asta nu va va mai face nici un rau!” Scarbit, privi trupul rotund al batranului si se gandi ca starpise o creatura a Satanei. Cu cateva momente inainte il gasise in caruta cu coviltir in care transportau copiii. Parea posedat in timp ce incerca sa-l dezbrace pe unul dintre cei mici. Numai Dumnezeu stie cum de s-a trezit chiar la vremea potrivita sa-l opreasca.

Spaima (de Carmen Negoiţă)
Nick, puştiul care ieri împlinise 4 ani, nu înţelesese nimic din toată tevatura asta. De ce bătrânul acela gras, ce duhnea greţos a alcool, a dorit să-l dezbrace? Îi spusese clar că-i este frig, dar nu a vrut să înţeleagă şi a continuat să tragă de pantalonaşii lui mari şi peticiţi. Îi ţinea strânşi cu o mână, iar cu cealaltă trăgea de palma ce-i acoperea gura. S-a speriat şi a început să plângă. Tom, prietenul său, i-a sărit în ajutor. Nu pentru mult timp. O palmă grea l-a trimis în celălalt capăt al căruţei. Oare îl omorâse? Dacă urma şi el?

Călătoria trebuie să continue (de Victor Bucur)
Arkana, înghiţitoarea de foc de 16 ani care se aciuase pe lângă gaşca lor pestriţă de vreo 2 ani îl luă pe Nick în braţe pentru a-l linişti. Mucii ţâncului curgeau pe sânii generoşi ai fetei. În ciuda gerului, părea să se simtă în largul ei în rochiţa scurtă, de trapezistă. „Ciudată fată – gândi Magister. Tăcută, dar aduce o grămadă de bani, învârtind tăciunii ei aprinşi prin târguri”. Scuipă în noroi lângă stârvul pedofilului a cărui mizeră viaţă o stârpise.
„Scăpaţi de leş şi urcaţi în căruţe” spuse. „Până în zori trebuie să ajungem la Londra.”

Realism amar (de Laura Driha)
Drumul se scurgea lenes si murdar, intr-o ceata mirosind a igrasie si a mort. Tacerea era intrerupta din cand in cand doar de zvcnirile micutului Nick al carui somn agitat sublinia nelinisti profunde.
“Crezi c-o sa uite?” intreba Magister, cautand in ochii Arkanei o ramasita de speranta.
“N-o sa uite. E prea mic sa inteleaga sau sa nu-i capteze atentia orice alta nastrusnicie a copilariei insa raspunsul intrebarilor sale o sa-i acreasca buzele curand!
Rumegandu-i realismul amar, batranul se minuna de maturitatea fetei cu ochi de cafea.”

Vraja (de Ion Toma Ionescu)
Cei trei atleţi se legaseră strâns între ei, după ce îl mătrăşiseră pe cavaler dezertând apoi din armata cruciaţilor. A fost un miracol drumul fugii din tabără. S-au aşezat la o mânăstire, continuându-şi antrenamentele zilnic, pe un deal departe de ochii călugărilor. Aici braţul legii nu-i mai putea ajunge. Când i-a abordat Magister, ciudat pericolele dispuseră. I-a înfăşurat în vorbe şi-au coborat împreună la căruţe. Aveau o vreme timpul ca un ghem la picioarele lor. După trei luni, în zăpadă, vraja se năruise lângă un nou cadavru.

Spre un nou început (de Bianca Dobrescu)
Magister, sorbind-o din ochi pe Arkana, adulmecându-i privirea și urmărind modul în care fata își mușca buza inferioară aștepta, nu știa ce așteaptă, poate că aștepta să se arunce în Tamisa, sau să fluiere pe oxford street, îi plăcea starea în sine.. în orice caz, Arkana îl țintise pe Nick, copilul speriat ce-și înghițea acum lacrimile, plânsul ăla cu sughițuri o scotea din minți, oare cât va mai dura? Se întreba smulgându-și un fir roșiatic din căpșorul ei oval.
– Cum crezi că ? înghiți în sec

O familie a celor singuri (de Esqvilyn)
Magister plecase sa aduca apa de la izvor.
“Ce vrei sa te faci atunci cand vei fi mare ?”, intreba monoton Nick, pierdut parca in cercurile pe care le contura pe pamantul negru.
Era o intrebare ciudata pentru Arkana. Ea era mare de mult. Nu se gandise niciodata c-ar putea trai in afara circului. Gandul ii sari la cartea pe care o recitise de 12 ori, singura pe care o avea.
“Voi desena cercuri precum ale tale … si poate le voi alatura cuvinte”, spuse fata zambind usor si se indeparta cativa pasi de baiat, sa vada daca se intrezareste Magister.

Cat si-ar fi dorit… (de Carmen Negoiţă)
Patrick observase temerile Arkanei. „Oare de ce întârzie atât Magister?” gândi fata, în timp ce se îndrepta cu Nick spre căruţe. „Plec în căutarea lui. Ai grijă de ceilalţi copii.” Şi fără să mai stea pe gânduri, Patrick luă setul de cuţite cu care se antrena pentru spectacol. „Merg şi eu”, strigă Nick şi se smuci din braţele Arkanei. „Nu. Stai aici şi ai grijă de Arkana până mă voi întoarce.” O iubea, deşi ea părea să nu-i împărtăşească sentimentele. Cât şi-ar fi dorit să-i alunge îngrijorarea din privirea ce altădată arunca scântei de fericire.

Hanul cel nou (de Bogdan Onin)
Dupa ce vazu de cai, Magister se porni catre padure. Destul de aproape de locul de popas era un izvor cu apa buna iar el isi aduse burduful cel mare. Stia deja ca ceilalti vor rade de faptul ca nu-si topea si el zapada. De fapt n-avea nimic cu omatul, doar ca parca n-avea gust. Poate i se tragea de la al’ batran care-i spunea ca zapada era buna doar la racit alambicul pentru tarie.
Ajuns la parau, se opri cu mirare. Pe malul celalalt se vedea acoperisul unui han. Si trebuia sa fie nou-nout, de vreme ce in vara nu fusese acolo.

Fata din han (de injineru’)
În timp ce-şi umplea burduful cu apă, Magister îşi încordă privirea spre una dintre ferestrele hanului. În spatele perdelei se proiecta o siluetă de domniţă. Nici nu-şi dădu seama când burduful, plin fiind, dădea pe afară. Se ridică şi porni spre han sperând să primească ceva de mâncare şi un pic de dragoste de la silueta din geam. Ajunse din câţiva paşi sub fereastra cu pricina şi îşi lipi fruntea de un ochi de geam. Nu mai era nimeni, doar silueta şi mesele vechi cioplite în stejar. Trase aer în piept şi bătu cu tărie în uşă…

Spioanca (de Victor Bucur)
Când Patrick ajunsese la hanul de lângă râu, soarele coborâse deja binişor în spatele copacilor. Bătu cu forţă. Nici un răspuns. Intră cu prudenţă. După doi paşi, o mână nevăzută, mică dar viguroasă îi astupă gura iar în coaste simţi fierul rece. Instinctiv, mâna lui ţâşni către cuţite însă din întuneric o voce familiară îl opri. Femeia îşi retrase şi ea lama.
În următorul sfert de ceas Magister îl puse la curent cu tot ceea ce aflase de la hangiţă.
„Sir Edward” i se adresă spioanca cu adevăratul nume, „trebuie să vă grăbiţi. Agenţii Vaticanului sunt aproape.”

Ar mai fi interesaţi să participe: Ada PavelAdelaAltcerseninAna CazacuAndreiStropi de sufletBogdanCaiusCammelyCarmenCati LupaşcuCellaCristian DimaCristian LisandruCălin HeraDan din MaramuresDoina PopescuFlavius ObeadăFloUngureanuG1b2i3GabitzuGabriela ElenaGabriela IlieşGabriela NeaguGeanina LisandruGeocerGianaIoan UscaLady ALaura DrihaLee DeeLoraLuMelamiMirela PeteNicePaul GaborRedsky2010Se-cretSimion CristianSorina IvaşcuTeo NegurăTurist ClujanDan (pingurile sunt cu copy/paste de la Carmen, din lipsă de timp; pe unii din voi nu vă cunosc, dar dacă domnişoara Negoiţă zice că aţi putea fi interesaţi, eu am deplină încredere în ea; îmi cer scuze pentru deranj şi vă urez un An Nou mai bun)


Revelaţia


– Eşti pregătit să asişti la execuţie, sire? îl abordă distantă, soţia sa. Era aşezată în faţa oglinzii. I se citea încordarea în poziţia umerilor.
Judecătorul se aşeză în genunchi la picioarele ei, îi luă mâinile într-ale sale şi spuse:
– Am avut un vis. Anna şi Nasir erau executaţi iar sângele lor se amesteca pe eşafod.
Chipul bătrân dar încă splendid al contesei se crispă.
– Nu era nici măcar o diferenţă de tonalitate în culoarea sângelui, continuă el. Acum am înţeles. Nu contează ce nume îi dăm lui Dumnezeu, toţi Îl iubim cu aceeaşi patimă. O să pun să fie eliberaţi amândoi.
Contesa răsuflă uşurată. Fiica lor era liberă.

Notă: Acest PA- reprezintă capitolul final din experimentul PA-istic început în joacă la care am participat împreună cu Bogdan şi Carmen, experiment de care vă vărbeam şi aici. Am hotărât de comun acord să-l ducem la un deznodământ pentru că dorim să trecem la faza a doua a proiectului nostru, şi anume o „PAveste fără sfârşit”, o versiune îmbunătăţită, la o scară mai largă, cu reguli bine puse la punct şi – ţin să subliniez – deschis oricui va dori să participe. De altfel, nerăbdătorul de Bogdan a demarat deja; primul episod îl puteţi citi aici. Staţi pe fază pentru lansarea oficială (cu regulament and stuff). Mai jos o să redau integral întreaga poveste ce tocmai s-a încheiat:

Dreptatea (de Bogdan Onin)
„Hai, misca!” Gardianul il impinse catre usa de lumina, decupata parca, in intunericul coridorului boltit. Nu fusese rau cu el, doar distant si rece. Chiar daca l-a ascultat in ultimele zile, si-ar fi dorit sa poata vorbi cu cineva care sa aiba ceva simtaminte. Ca cineva sa vada ca se caia pentru uciderea ei. Acum, era prea tarziu. “Jus gladii” – dreptatea spadei – asta il astepta acum. Zambi, caci soarta avea ironia ei. Fusese si el printre cei care cerusera ca orasului sa-i fie acordat acest drept. Spera ca lama sa fie bine ascutita.

Preţul libertăţii 1 (de Carmen Negoiţă)
Bătrânul avea acum ocazia să se răzbune pe cel ce-i ucisese fiica. Strânsese în el prea multă furie ca să-i mai pese de anii cruzi ai tânărului ce-şi aştepta tăcut sentinţa. Ochii senini ai criminalului îl indignau. Nu înţelegea cum putea să aibă conştiinţa împăcată, cum nu tremura un muşchi pe faţa lui de frica morţii. Tânărul îl privi zâmbind. Se uită la lumea adunată căutând chipul drag. O găsi ascunsă într-un colţ plângând. Oare de ce libertatea era atât de scumpă? Îi înscenase moartea ca s-o scape. Era viaţa lui pentru libertatea ei.

Până când moartea ne va despărţi… Şi chiar şi după (de Victor Bucur)
„La ce-mi foloseşte libertatea dacă nu o pot trăi alături de omul iubit?” gândi, privind prin vălul lacrimilor eşafodul iubitului său. Plătea cu viaţa lui pentru libertatea ei. Nu putea tolera asta.
– Opriţi-vă! strigă din mulţime, descoperinsu-şi chipul. E nevinovat, nu sunt moartă. A fost doar o înscenare.
Chipul judecătorului, bătrânul ei tată, părea mortificat.
– Nevinovat? întrebă, şocat de trădarea fiicei. Oh, nu, amândoi sunteţi vinovaţi. Ai ales un păgân insultând credinţa propriului tău neam? Atunci urmează-l în faţa gâdelui.

fără titlu (de Carmen Negoiţă)
– E fiica ta! strigă indignat tânărul. Ce fel de om şi-ar putea trimite la moarte propria fiică?
La semnul judecătorului, cele două gărzi se îndreptară spre Anna. Fata nu opuse nicio rezistenţă, lăsându-se trasă cu brutalitate până în mijlocul sălii. Era mult prea şocată de decizia tatălui ei. Îşi apucă iubitul de braţ în încercarea de a-şi regăsi puterea. Murmurul mulţimii contrariată de gestul fetei spori furia judecătorului.
– Mâine să fie pregătit eşafodul pentru păgân. Iar ea îşi va trăi viaţa austeră în abaţia fortificată din Kells.

Revelaţia (de Victor Bucur)
– Eşti pregătit să asişti la execuţie, sire? îl abordă distantă, soţia sa. Era aşezată în faţa oglinzii. I se citea încordarea în poziţia umerilor.
Judecătorul se aşeză în genunchi la picioarele ei, îi luă mâinile într-ale sale şi spuse:
– Am avut un vis. Anna şi Nasir erau executaţi iar sângele lor se amesteca pe eşafod.
Chipul bătrân dar încă splendid al contesei se crispă.
– Nu era nici măcar o diferenţă de tonalitate în culoarea sângelui, continuă el. Acum am înţeles. Nu contează ce nume îi dăm lui Dumnezeu, toţi Îl iubim cu aceeaşi patimă. O să pun să fie eliberaţi amândoi.
Contesa răsuflă uşurată. Fiica lor era liberă.

PS: Carmen şi Bogdan, sper să fiţi mulţumiţi. Nu numai că nu am omorât-o pe Anna, dar l-am lăsat în viaţă şi pe Nasir (acum are şi el nume; care, apropo, înseamnă „salvatorul”).


Până când moartea ne va despărţi… Şi chiar şi după


Reproducere în ulei după pictura
The Execution Of Lady Jane Grey 1834 Centre de Paul Delaroche

„La ce-mi foloseşte libertatea dacă nu o pot trăi alături de omul iubit?” gândi, privind prin vălul lacrimilor eşafodul ubitului său. Plătea cu viaţa lui pentru libertatea ei. Nu putea tolera asta.
– Opriţi-vă! strigă din mulţime, descoperinsu-şi chipul. E nevinovat, nu sunt moartă. A fost doar o înscenare.
Chipul judecătorului, bătrânul ei tată, părea mortificat.
– Nevinovat? întrebă, şocat de trădarea fiicei. Oh, nu, amândoi sunteţi vinovaţi. Ai ales un păgân insultând credinţa propriului tău neam? Atunci urmează-l în faţa gâdelui.

Notă: Am scris acest PA inspirat fiind de ideea lui Carmen că „[…] din PA în PA se poate crea o poveste amplă […]”, îndrăznind o continuare a PA-ului ei, „Preţul libertăţii 1„. Îmi cer scuze dacă am deformat prea mult viziunea ei cu privire la scena zugrăvită. Profit de ocazie pentru a o felicita pentru iscusinţa cu care mânuieşte – în egală măsură – atât condeiul cât şi obiectivul foto. Dacă nu aţi făcut-o până acum, aruncaţi un ochi în ograda ei. Veţi fi cu siguranţă încântaţi de ceea ce veţi găsi pe-acolo.


Andrei este nevinovat


Cine este Andrei? Andrei este un puşti foarte talentat şi sensibil. Dacă vă aruncaţi ochii puţin pe blogul lui veţi vedea câtă sensibilitate răzbate din textele şi din versurile lui. Veţi simţi cât suflet pune în ceea ce scrie. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Talentul vine din sufletele sensibile.
Ei bine, Andrei a fost acuzat de plagiat. Şi aici se încurcă iţele. Rău, dar rău de tot. Va urma un text la fel de încâlcit ca personalitatea individului pe care l-am investigat timp de o săptămână, încercând să fac lumină în toată povestea asta şi să-i aduc un dram din dreptatea cuvenită lui Andrei.
Dar să o luăm schematic. Ei bine Andrei a fost acuzat că poezia de mai jos – stânga (care apare pe blogul lui aici) nu e a lui ci este un plagiat „de acela la modul jenant” după poezia din dreapta, publicată la o dată anterioară datei la care a publicat Andrei poezia, aici şi aici de către Bogdan Bărbieru. Faceţi şi voi o comparaţie:

Versiunea lui Andrei

Pasageri pentru eternitate

Ne baricadăm în case
Cunoscând ce e tăcerea,
Îmbătaţi de gustul toamnei
Mai înţepător ca berea.

Sufocăm cuvinte goale
Zugrăvite în caiete,
Neştiuţi de lumea toată
Când multiplicăm regrete.

În sertar îmi sunt păstrate
Sentimente şi favoruri,
Divorţat de mine însumi
Pregătit de alte roluri.

Gust din toamnă doar o cană
Presărată lin cu frunze,
Lăsând stropii de iubire
Să se prelingă pe buze.

Lasa-mă să-ţi fiu poveste
Arătându-mi adevărul,
Fii tu Eva mea, iubito
Ispiteşte-mă cu mărul.

Poposit la tine-n braţe
Pasager trecut prin viaţă,
Te invit la dans, în şoaptă
Pe acorduri de romanţă.

Să ne balansăm iubirea
Neglijând orice suflare,
În tramvaiul fără staţii
Care ne va pierde-n zare.

Versiunea lui Bogdan Bărbieru

Cerşetori în trenul făr’de gară

Ne închidem în case
necunoscând ce e tăcerea
îmbătaţi de mirosul toamnei
mai înţepat ca berea

topim cuvinte goale
pictate în caiete
neştiute de toţi şi toate
cum multiplicăm regrete

În vechiul sertar ne sunt pastrate
Sentimente şi favoruri
Divorţează de minem inimă
Sunt pregătit sa joc in alte roluri

Gust din toamnă doar ultima cană
Presărată lin cu frunze
Lăsând stropii de iubire
Să se prelingă pe buze

Lasă-mă să-ţi fiu zeu suprem
Arătându-ţi adevărul
Fii tu Eva şi-n revers
Să te ispitesc cu mărul

Poposit la tine-n braţe
Ca pasager trecut prin viaţă
Te invit la dansul, în tăcerea
Unor acorduri de romanţă

Să ne balansăm iubirea
Neglijând orice suflare
Cerşători în trenul făr’de gară
Care ne va pierde-n zare.

Ei bine, acuzaţia de plagiat vine prin articolul ăsta, scris de John Doe, care ar fi o cunoştinţă a lui Bogdan – care se semnează pe bloguri-uri cu Bogdan, Amour de Jour, Hobbitul, etc. Oricum, atât John Doe cât şi Bogdan, dau de înţeles (John Doe în articolul cu pricina şi Bogdan aici) că nu sunt una şi aceeaşi persoană. Poeziile le-aţi citit mai sus.
Prima mea reacţie la articolul lui John Doe, bine-nţeles după ce am citit şi ambele poezii, am lăsat-o, firesc, la comentarii. Dar, aşa cum mă aşteptam, comentariul nu a fost aprobat. Interpelat cu privire la comentariul neaprobat autorul zice că „in spam nu e, mai ales ca nu se modereaza comentariile … mai scrie o data”, „sau sa nu ti-l fi gasit spam asasinul, ceea ce nu e bine ca e unfel de akismet si asta”. Dar, la tentativa de a mai scrie odată, serverul lui zice „Duplicate comment detected; it looks as though you’ve already said that!”. Deci comentariul este pe server, neaprobat. Aşa că, iată părerea mea, aşa cum am scris-o atunci, la cald:

Hai să fim serioşi. Chiar nu vrea nimeni să pună punctul pe i în această situaţie penibilă. E chiar atât de greu să crezi că un puşti poate avea mai mult talent decât un absolvent de facultate masterand?
Opinia mea este a unuia din exterior care se loveşte de toţi actorii acestui eveniment pentru prima dată (mai puţin Hobbitul).
Sincer acum, care din cele două poezii vă pare mai bună, mai armonioasă, mai melodioasă? Mie mi se pare că s-a întâmplat exact contrariul celor spuse de John Doe (Amour de Jour, şi care alter ego/personalităţi o mai folosi)
@Bogdan, Hobbitul, Amour de Jour, John Doe, etc, etc, etc (Smeagol ar fi invidios pe numărul tău de personalităţi): În articolul de mai sus spui că altul este autorul. Tot aici într-un comentariu spui „cum spuneam si aici (http://bogdan.stirute.com/despre-talharie-in-particular/)”. Trimiterea este către blogul autorului, recte Bogdan. Hotărăşte-te: eşti sau nu eşti aceeaşi persoană.
Sau vrei să dai impresia că sunteţi mai mulţi pentru a atrage simpatie prin numărul de susţinători în această cauză? Care este argumentul tău de fapt? Că datele tale sunt precedente celei a lui Andrei? Pot să îţi scriu şi eu poezia asta pe blogurile mele cu date precedente alor tale şi să spun că m-ai plagiat. Să vezi câţi susţinători voi avea şi eu. Argumentul tău este vax. Vorbeai de măsură metrică (ritm, măsura versurilor cum le spui tu). Unde Dumnezeu e ritmul tău? Am recitit primele două strofe din aşazisul tău original (mai mult nu am avut răbdare). La tine numărul de silabe a total opţional. Ce ziceai? Că ştii să scrii versuri? Mai citeşte odată poezia lui Andrei. Nu pierde nici o măsură. De-aia zic că mi se pare că s-a întâmplat exact invers. Prin versiunea ta nu ai făcut altceva decât să ciunteşti grosolan o poezie frumoasă pentru a-ţi duce până la capăt ameninţarea de aici: http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/11/08/gabriela-elena-va-multumeste/
@Cristian şi Geanina Lisandru: Îmi cer scuze anticipat pentru că vă vorbesc în calitate de necunoscător (până în seara asta) a muncii dumneavoastră de promovare a literaturii, dar poate tocmai din cauza asta mărturia mea ar trebui să fie cu atât mai valoroasă. Repet, îmi spun părerea în calitate de cititor neutru. Nu credeţi că reacţiile şi măsurile domniilor voastre au fost un pic cam prea premature. Sunt dovezile aduse de Bogdan atât de incontestabile încât să putem arunca cu pietre în Andrei? Argumente la fel de fondate pot aduce şi eu. Argumente care pot demonta ceea ce zice Bogdan aici. Dacă sunteţi interesaţi să le aflaţi, contactaţi-mă pe blogul meu. Dacă v-aţi supărat, în schimb, că Andrei v-a renegat, este cumva îndreptăţit; i-aţi întors spatele. Pe blog la el spuneţi că aţi făcut acelaşi lucru. De-aici din comentarii nu reiese.
@toţi ceilalţi: Aruncaţi un ochi şi la ce are de zis Andrei înainte de a împroşca cu noroi. Nici unul nici altul nu adug argumente solide dar judecaţi şi după bunul simţ. Şi încercaţi să vă daţi seama cine ar avea de câştigat din asta şi cine nu, aşa cum zice chiar Andrei. Se vede de la o poştă unde stă talentul între cei doi.
Închei pentru că risc să scriu un comentariu mai lung decât articolul în sine. Nu ştiu dacă acest blog are moderare, dar fac oricum un avertisment că, în caz că nu vei aproba comentariul, îl voi include într-un articol mult mai lung pe blogul meu.

Răspunsul lui Andrei la acuzaţia de plagiat îl puteţi găsi aici. Argumentele lui sunt pertinente, aşa cum sunt şi cele ale unor comentatori la articolul respectiv (vezi comentariile lui Bogdan Epureanu). Pentru mine însă, cu cea mai mare valoare argumentativă rămân cuvintele lui Andrei care nu au fost făcute publice niciodată până acum. Cuvinte dintr-o conversaţie privată pe care Andrei m-a autorizat să le public:

[…] Vreau sa mai scriu poezii si în continuare si timpul va demonstra ca tot ce am scris îmi apartine, dar pana atunci voi ce aveti sa credeti? ca mint… nu e ok. am sa ma gandesc daca mai merita sa postez, pentru ca daca el face bani din toate vizualizarile, eu nu, asa ca de pierdut nu am nimic. de pe amprente m-au suspendat, ce as mai avea de pierdut, nu?
[…]
Vreau sa ma privesti ca pe un necunoscut si sa analizezi atat situatia cat si comentariile. […]

Cuvintele nu-mi sunt adresate mie dar cu toate astea i-am urmat sfatul. Pentru că, până la urmă, pentru mine asta era Andrei. Un necunoscut. Iar în cuvintele lui am simţit sinceritatea mai mult decât în ceea ce a publicat pe blog, incorsetat fiind de grija „audienţei” care stătea cu arătătorul îndreptat spre el.

Acum să analizăm puţin comportamentul grobianului de net aka Bogdan Bărbieru.
În primul rând, aşa cum aţi văzut mai sus, atât John Doe cât şi Amour de Jour (Bogdan), susţin în articolele respective că sunt persoane diferite. Ca apoi (aşa cum aţi citit în comentariul meu neaprobat) unul din ei să „se scape” că ar fi una şi aceeaşi persoană. Dacă domeniul pe care sunt înregistrate ambele bloguri lasă vreo umbră de îndoială, ei bine, eu am şi dovada clară că sunt una şi aceeaşi persoană: IP-ul după care comentează ambele personaje. Pe blog la Andrei, Amour de Jour a comentat de pe IP-ul 93.114.36.189, aşa cum se poate vedea şi din imaginea de mai la vale:

De remarcat agramatismele din comentariu!

Pe blogul unei bune prietene (care nu ştiu dacă vrea sau nu să-şi păstreze anonimatul în povestea asta, deci nu o să-i divulg identitatea fără consimţământul ei), John Doe comentează, aţi ghicit, după exact acelaşi IP. Mai precis, identitatea completă e:

john doe
cititor.stirute.com/
amour.dejour@yahoo.com
93.114.36.189

(nu am încă un printscreen care să ateste această informaţie, dar dacă există dubii asupra ei voi face rost de unul şi voi reedita cât de curând)

Aţi remarcat şi adresa de mail, da? Recapitulând, „ei” zic că nu sunt una şi aceeaşi persoană, faptele dovedesc că sunt. Prima greşeală a individului: minciuna are picioare scurte. Iese la suprafaţă la prima greşeală.
Mai mult, aşa cum a arătat şi Andrei aici, grobianul îşi inventează identităţi pe net, pentru a da impresia că are susţinători. Iată şi dovada:

Aţi remarcat IP-ul?

După cum vedeţi, comentariul lasă impresia clară că ar fi vorba de o altă persoană. IP-ul spune însă altceva.

Aşadar, recapitulând ideea personalităţii multiple, mie mi-au ieşit la socoteală următoarele: John Doe, Amour de Jour, Hobbitu’, iarăşi Hobbitul de data asta articulat), Bogdan – coautor la Dale Coolturale (dar undeva într-un alt blog de-al lui spune că-i aparţine) şi alina s., aceasta din urmă fără blog. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar mie o persoană cu atâtea identităţi îmi inspiră orice, numai încredere nu. Nici nu mai aduc în discuţie calitatea – atât artistică cât şi morală – a scrierilor lui. Şi el zice (peste tot pe unde are ocazia, de-aia nici nu mai pun link) că e mare jurnalist şi om de cultură, cu jdemii de articole publicate, şi alte texte artistice şi poezii.

Şi pe ce se bazează când face acuzaţiile? Doar pe datele publicării din blogurile respective! Aşa cum a arătat şi Andrei, argumentul e fragil ca un castel de cărţi de joc. E atât de absurd încât nici nu are valoare de argument. Dar haideţi să vedem ce zice chiar el în ceea ce priveşte datele de publicare ale articolelor. Spre exemplu, acest aricol apare în blogul său cu data de 29 octombrie 2009 dar în readerul meu de la Google, apare cu data de 29 ianuarie 2010. Iată poza:

Acelaşi articol, dată diferită. PE ACELAŞI BLOG!!!

De ce oare? Nu cumva pentru că meschinul umblă la date cum vrea el? Şi o face în mod frecvent; ăsta e doar un exemplu, dacă vreţi vă mai dau şi altele. Şi dacă îi stă în obicei să facă asta de ce ar fi mai fi credibil argumentul lui cu datele anterioare celei a lui Andrei?

Un alt aspect care mie mi-a sărit în ochi: categoriile sub care poezia e publicată pe hobitu.ro aparent sunt toate trei create odată cu această poezie (3 februarie 2009). Apoi nici una dintre ele nu mai e folosită până pe 12 septembrie 2009, 26 decembrie 2009, respectiv tot 26 decembrie 2009.  După aceste date toate cele trei categorii devin brusc foarte folosite. Unele chiar cuprind câteva zeci de articole, toate scrise în aceeaşi zi. Nu-i aşa că e ciudat?

Şi ce e cel mai jenant la personajul ăsta este că face nişte acuzaţii fondate pe argumente de mucava, i se contraargumentează, i se cer explicaţii iar el, în loc să aducă explicaţiile cerute argumentate corespunzător, ce face? Aruncă cu insulte în stânga şi în dreapta. Mie îmi zice: „victor, tu insuti esti un troll şi idiot, asa ca ca las-o mai usor”. Pe Andrei îl face „retard” după ce, tot el, pe blogul Gabrielei se lăuda că ” […] am dus o lupta si o campanie pentru acest tip de copii, pentru ca exista parinti care ma suna si imi vorbesc despre asta si alte lucruri asemnatoare […]” (se referea la copii autişti). De altfel, în acelaşi comentariu, l-a şi ameninţat el „profetic” pe Andrei: „[…] da o sa vezi tu plagiatul cat de curand si cum sta treaba […]”.

Şi atunci când aflu că intelectuali promotori ai culturii precum domnul şi doamna Cristian şi Geanina Lisandru dau crezare unui astfel de individ (mincinos, disociativ, inconstant, dualist, netalentat, etc. etc. etc…), mie nu-mi rămâne decât să mă mir.

Articolul meu vine tardiv pentru Andrei. Citind pe blogul lui, realizez că mulţi oameni s-au convins deja ce fel de om este şi că nu ar fi niciodată capabil să facă aşa ceva. Dar poate că am reuşit să fac puţină lumină în ceea ce priveşte personajul Bogdan Bărbieru.

În afară de personajele în cauză, e posibil să mai fie interesaţi de cele de mai sus următorii: Adela, Teo Negură, Vania, Carmen.


Ultimul tur


…de scrutin. Cel puţin la concursul ăsta de proză arhiscurtă. Sper ca, măcar o perioadă, să nu vă mai plictisesc cu aceste voturi. Aşa că mai faceţi un ultim efort, intraţi aici şi votaţi cu una din povestioarele de mai jos sau chiar cu toate trei.

Repetentul
– Eşti pregătit? îl întrebă preşedintele comisiei.
Nu, nu era. Se gândi la creaţiile Lui. La oamenii care reuşeau să-L surprindă chiar şi după milenii. Îi iubea. Chiar şi acum când mulţi Îl uitaseră. Cum îi iubise şi atunci când aproape că-I dăduseră experimentul peste cap şi rămăsese repetent din cauza asta. Experimentul Iisus. Dovedise însă că avea dreptate. Se gândi la tema lucrării: Toţi profeţii sfârşesc violent.
Pentru miliardele de subrutine din micul său calculator era doar o altă zi. Pentru El era ziua în care absolvea Şcoala de Zei.

Gardianul
Alienul părea la fel de liniştit ca în oricare altă zi, dar gardianul nu-i cunoştea foarte bine manifestările psihosomatice. Prefera să stea la distanţă de uşa celulei. Descoperiseră lumea lor într-o galaxie îndepărtată şi dintr-un motiv futil s-a ajuns la un conflict de proporţii. Acum trebuia să-i dea o veste ce, sigur, nu-i va plăcea. Îşi fixă privirea pe ceea ce părea a fi faţa extrem de hidoasă a alienului si spuse:
– Umanule, lumea ta a fost exterminată. Eşti ultimul din specia ta. Vei fi transferat la Muzeul de Biologie Galactică…

Melpomene
În penumbra sălii nu se mai auzea decât bâzâitul molcom al aparatului de proiecţie. Firişoare de praf dănţuiau prin lumina albă ce cădea pieziş pe ecran. Pelicula se terminase de mult dar ea nu se mişcase încă de pe locul său din mijlocul sălii. Avea un aer trist. Într-un târziu, se ridică, graţioasă, în unduirile robei diafane, îşi apucă masca şi, ridicând ochii spre un Olimp imaginar, rosti:
– Oh, Tată, asta au făcut oamenii din teatru?… Nu vreau să le mai fiu muză. Nici măcar încă o altă zi!…

Restul PA-urilor în concurs le puteţi găsi aici. Şi cum aveţi 6 opţiuni la dipoziţie, eu recomand Adela, Bogdan sau LeeDee (care a fost într-o explozie de inspiraţie azi noapte şi a dedicat câte un text aproape tuturor „coechipierilor” din concurs; dacă votaţi două la întâmplare imposibil să nu nimeriţi una de-a ei; pentru a fi siguri însă, cele cu titluri în majuscule sunt PA-urile ei). Mulţumesc pentru susţinerea acordată de-a lungul acestui concurs.


Dau un „mulţumesc” pentru un vot…


Ştiu că v-aţi plictisit deja de concursul ăsta dar cică e penultima etapă. După asta încă una şi gata, scăpaţi. Aşadar, sărut mâna pentru vot. Vot pe care-l puteţi exercita aici.
Textele sunt după cum urmează (una caldă, una rece):

Lecitină
– Ştii, am început tratamentu’ ăla pentru ţinere de minte.
– Serios? întrebă incredul amicul său de o viaţă.
Era o dupamiază superbă de toamnă, cum nu mai fusese una de când ieşiseră la pensie. O zi perfectă pentru o plimbare relaxată. Soţiile, puţin în urma lor, sporovăiau despre nepoţi şi reţete de chec.
– Şi cum se numeşte medicamentul?
– Ăă… cum îi zice la floarea aia albă de creşte pe câmp?
– Margaretă?
– Aşa! şi întorcându-se înapoi către consoarte: Margareto, cum se cheamă pastilele alea?

Dacă Viagra ar ridica şi moralul…
– Ştii că s-a inventat Viagra pentru femei?
Ochii vii contrastau zâmbetul obosit. Atât mai rămăsese viguros în ea: privirea.
– Ştiu, iubito. Mi-ai mai spus bancul ăsta.
Îi întind pastilele, cu hotărâre. De data asta se lasă convinsă uşor.
– Ufff!… Cât timp trebuie să mai înghit prostiile astea? întreabă, aşezând paharul pe noptieră. Probabil ştie că boticul ei mă face să mă topesc de dragoste, dar trebuie să fiu ferm. Pentru ea. Pentru mine. O sărut pe frunte, îi aşez o şuviţă rebelă după ureche şi o întreb la rându-mi:
– Preferi chimioterapia?

Restul textelor în concurs în această etapă le puteţi citi aici. Dacă textele mele nu v-au plăcut, aveţi de unde vota altele. Recomand: Bogdan, care e un băiat de nota 10 (zece) cu al său vicerege sarazin („Vraciul arab”, „Boala milei”) şi, binenţeles, aceeaşi Adela care atacă la sentiment ca de obicei, că doar de la ea am învăţat şi io („Pastila miraculoasă”, „Cel mai vesel cuplu”).
Vă mulţumesc tuturor.


%d blogeri au apreciat asta: