Planning familial

Am asistat total întâmplător acum vreo două zile la o conversaţie care mi-a cam dat de gândit. Eram lângă o piaţă şi savuram o cafea de dozator şi o ţigară. Genul de pieţe din oraşele mari româneşti, cu tarabe şi buticuri şi cu mărfuri de toate soiurile. Oraşul nu are importanţă. Nu vreau să fac reclamă negativă şi oricum situaţia cred că ar putea să se potrivească oriunde în România. Ca să nu o mai lungesc, într-un colţ de piaţă era o florărie. Florărie de-aia tipică deţinută de ţigani. Cum era deja seară, ţiganii se pregăteau să închidă prăvălia. Au parcat Audiul A6 (obligatoriu alb, să se asorteze cu „bronzul”) în faţa „stabilimentului” şi au început să încarce vazele de flori în el. La un moment dat apar nişte cunoştinţe la fel de… bronzate şi încep o conversaţie. Între ei şi restul pieţei, pare-se, având în vedere volumul ridicat al vocilor. Şi ţiganul-vizitator îl întreabă pe ţiganul-patron-de-florărie: „Ţigane, ţi-ai terminat, mă, vila?”.
Ei bine, răspunsul ţiganului-patron-de-florărie m-a şocat: „Nu, mă. Îmi mai trebuie vreo 20 de tone de fier şi termin etajul doi.” Am stat şi am cugetat: sigur nu-şi făcea casa din fier, ar fi fost o prostie. Deci fierul era sursa de venit. Atunci florăria ce era? Un hobby?
Am vrut să-i sugerez că dacă vinde tot aurul de la gâtul, mâinile şi urechile pirandei, s-ar putea să termine şi acoperişul şi să-i mai şi rămână de-o vacanţă în Maldive. Dar apoi mi-am amintit că în Maldive nu sunt lebede şi că, în principiu, e mai bine să-mi ţin gura.