Pâna la urmă a fost un an bun… Am cunoscut o grămadă de oameni care mi-au influenţat viaţa şi anul ăsta; unii m-au schimbat pentru totdeauna. Am cunoscut şi fericirea dar şi disperarea (chiar de la una şi aceeaşi persoană), am iubit şi am urât, am construit şi am dărâmat, am râs şi am plâns, am urcat şi am coborât, am lutat şi am renunţat… A fost un an al schimbărilor majore, al deciziilor importante. Doar timpul va hotărâ dacă au fost cele corecte sau nu.
Făcând o medie, personal nu sunt încă bine şi mai am mult până acolo. Dar a fost oricum un an mai bun decât cel dinainte. Deci sunt pe drumul cel bun, nu?
Vă mulţumesc tuturor că aţi fost alături de mine şi că încă mai sunteţi. Prin voi sunt ceea ce sunt. Vă iubesc.
Cu surprindere am constatat că nu am pierdut cheia de-aici şi am venit să şterg praful. Sunt convins că mulţi (dintre cei puţini care mai intraţi pe-aici) veţi fi surprinşi să mă citiţi iar. Şi probabil că veţi fi şi mai surprinşi când vă voi zice că sper nici să nu mă ţină mult revenirea asta. Pentru că de fiecare dată (încă de când am deschis blogul) activitatea intensă pe-aici coincidea cu câte o criză în viaţa personală. Nici revenirea asta nu face excepţie. Nu, nu vă voi da detalii. Dacă mai aveţi plăcerea să mă mai citiţi, mai treceţi din când în când. Poate mai scap câte ceva. Dar vă rog să nu fiţi prea exigenţi. A trecut aproape un an de când nu am scris. Voi fi stângaci, voi face greşeli, vă voi trata prost… Oh, pardon, asta făceam şi înainte… Dar o să-mi dau silinţa să mă îmbunătăţesc.
Bine v-am regăsit. Mi-a fost dor de voi, dar nu, nu-mi doream să revin.
Am fost sâmbătă la BookFest. Nu, nu întâmplător. Ci ca să-l susţin pe Adrian Voicu care şi-a lansat (şi la Bucureşti) mega-ultra-senzaţionala carte “Nepovestitele trăiri ale templierilor români”. Şi mărturisesc cu mânuţa pe miocard că a fost una dintre cele mai minunate experienţe care mi s-au întâmplat anul ăsta. În afară de faptul că minunata mea colecţie de cărţi autografate de prieteni din blogosferă a crescut ca număr, ajungând la cifra record de două volume – primul fiind superba antologie de poezii (am scris despre ea aici) a Adelei pe care o respect şi o stimez ca pe o soră mai mare şi care între timp mi-a devenit şi angajator – Săru’mâna, şefa. (şi nu, nu o periez pentru că nu este cazul). Revenind, înafară de faptul că am obţinut autograful Neliniştitului, mă mai pot mândri cu o serie de succesuri şi evenimente notabile.
În primul rând omul e una dintre cele mai pitoreşti figuri pe care am avut plăcerea să le cunosc. Întâlnirea cu el a fost o experienţă extrem de plăcută, condimentată cu o grămadă de zâmbete şi de expresii tipice marca “Neliniştitu‘”. S-a bucurat sincer şi vizibil că am venit să-l susţin şi eu m-am bucurat pentru succesul lui.
Apoi, m-am simţit privilegiat să servesc o cafea cu el, la cafeneaua de deasupra standului. Mă rog, el a servit ceai negru. Nici nu are rost să vă mai spun că a fost o conversaţie mai mult decât agreabilă. Vă daţi seama şi singuri. Doar vorbim aici de Neliniştitu’. Mi-a mărturisit că a avut emoţii la cuvântarea de la lansare şi a făcut el cinste. Hehe… Un fragment din minunata cuvântare o găsiţi aici, pe blogul lui.
În al treilea rând, omul a fost parolist şi extraordinar de promt cu trimisul pozelor de la senzaţionalul eveniment. Duminică dimineaţă aveam fotografiile în mail. Mulţumesc, nenea! Eşti cel mai tare.
Şi nu în ultimul rând, mi-a zis că-s urât. Vă daţi seama? Adi Voicu mi-a zis că-s urât. Peste câţiva ani – nu mulţi, când o să intre el în panteonul clasicilor literaturii universale în viaţă, eu o să am cu ce să mă laud la prieteni, la o berică.
Frăţică, să dea Domnul să ţi se vândă cartea aşa, după cum e sufletul tău: ca pâinea caldă. Şi aştept cu nerăbdare următorul bestseller. Şi mi-ar plăcea să repetăm experienţa asta şi într-un context mai puţin formal.
Aş zice şi câte ceva despre carte. Dar prefer să-i dedic un articol separat atunci când o voi termina. Tot ce pot să divulg acum este faptul că e criminală. Atentatoare la bunăstarea abdominalilor şi masticatorilor voştri întru ruşinea sfincterelor. Adică, mai pe melteneşte o să vă doară burta şi fălcile şi o să vă căcaţi pe voi de râs. Parol.
Io-te pozele:
"Oglindă oglinjoară, cine-i cel mai urât metalist chelios şi bărbos din ţară?"
Osebita "fiţuică" apărută pe Strada Ficţiunii
Mai multe poze de la preaminunatul eveniment aici sau aici.
Sunt beat. Îngrozitor de beat. Monstruos de beat. Atât de beat încât mă mir cum de am reuşit să mă loghez ca să scriu articolul ăsta. Şi suficient de beat încât să nu-mi mai amintesc de ce m-am decis să scriu pe blog. Da’ lasă că îmi asmintesc eu.
Pentru toti cei care se întreabă pe unde am dispărut si pe unde îmi mai fac veacul (sunt convins că nu prea mulţi) sunt prin Bucureşti. Sunt bine (mersi), muncesc la o agenţie de publicitate, am nişte şefi minunaţi şi nişte colegi pe măsură. Şi deşi nu o duc pe roze am un sentiment de mulţumire, de împlinire… sentiment pe care nu l-am avut în niciodată “macaronia”.
PS: M-a sunat Rodica să vadă dacă am ajuns cu bine acasă avân în vedere starea de ebrietate avansată în care mă aflu şi când i-am spus că scriu pe blog s-a panicat să nu cumva să scriu depre ea. S-a panicat degeaba. Pentru că nu aş avea de scris despre ea decat cuvinte de laudă. E o fată extraordinară. Cine e Rodica? Cea mai minunată fostă colegă de facultate din lume. N-am link să vă dau. Deşi i-am zis de mai multe ori să-şi facă blog, n-a făcut-o încă.
Am asistat total întâmplător acum vreo două zile la o conversaţie care mi-a cam dat de gândit. Eram lângă o piaţă şi savuram o cafea de dozator şi o ţigară. Genul de pieţe din oraşele mari româneşti, cu tarabe şi buticuri şi cu mărfuri de toate soiurile. Oraşul nu are importanţă. Nu vreau să fac reclamă negativă şi oricum situaţia cred că ar putea să se potrivească oriunde în România. Ca să nu o mai lungesc, într-un colţ de piaţă era o florărie. Florărie de-aia tipică deţinută de ţigani. Cum era deja seară, ţiganii se pregăteau să închidă prăvălia. Au parcat Audiul A6 (obligatoriu alb, să se asorteze cu “bronzul”) în faţa “stabilimentului” şi au început să încarce vazele de flori în el. La un moment dat apar nişte cunoştinţe la fel de… bronzate şi încep o conversaţie. Între ei şi restul pieţei, pare-se, având în vedere volumul ridicat al vocilor. Şi ţiganul-vizitator îl întreabă pe ţiganul-patron-de-florărie: “Ţigane, ţi-ai terminat, mă, vila?”.
Ei bine, răspunsul ţiganului-patron-de-florărie m-a şocat: “Nu, mă. Îmi mai trebuie vreo 20 de tone de fier şi termin etajul doi.” Am stat şi am cugetat: sigur nu-şi făcea casa din fier, ar fi fost o prostie. Deci fierul era sursa de venit. Atunci florăria ce era? Un hobby?
Am vrut să-i sugerez că dacă vinde tot aurul de la gâtul, mâinile şi urechile pirandei, s-ar putea să termine şi acoperişul şi să-i mai şi rămână de-o vacanţă în Maldive. Dar apoi mi-am amintit că în Maldive nu sunt lebede şi că, în principiu, e mai bine să-mi ţin gura.
Va anunt cu deosebita bucurie ca sunt iar somer dar ca perioada de absenta pe blog se prelungeste din cauza motivului pentru ca sunt in Romania, intr-o minivacanta. Asa ca timp de doua saptamani sunt sanse mari sa ma doara-n cur de blogul asta. Dup-aia ‘om vedea ce-om mai face.
Despre cum am fost eu concediat dar, de rusine, am spus la toata lumea ca mi-am dat demisia (pentru ca oricum aveam intentia sa mi-o dau si anuntasem pe toata lumea apropo de intentia mea) tot peste doua saptamani. A, da, scriu fara diacritice pentru ca scriu de la McDonald’s din Gara de Nord Bucuresti si, in principiu, e dificil sa scrii cu diacritice pe iPad.
I pup you all.
Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus, decat in momentul in care se apleaca si ii intinde o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!
Cuvintele astea nu-mi aparţin. Le-am primit pe mail ca făcând parte dintr-o poveste lungă şi cam puerilă, care se voia filosofică şi plină de truisme. Însă pasajul de mai sus mi-a plăcut. Şi l-am publicat pentru că se potriveşte cumva cu contextul actual de la muncă de la mine. Şi, că veni vorba, munca îmi mănâncă încă tot timpul. De scris pe blog nici vorbă de timp sau de energia necesară. Oricum, pe foarte scurt, cu munca mea nu-i ok. Poate o să vă dau ceva detalii în weekend, dacă vă interesează.
Am descoperit “Someone Like You” la Veone. Pe Adele o ştiam şi eu de mult (voi cu siguranţă cunoaşteţi piesa Rolling in the Deep, hitul ei de anul ăsta) dar piesa asta îmi era necunoscută. Şi îmi pare rău pentru asta. Am, aşa, o senzaţie că am pierdut timpul până acum. Probabil că în subconştient încerc să-l recuperez devreme ce de aseară, de când am găsit-o, o ascult non-stop, obsesiv. Luaţi şi ascultaţi şi voi. O să vedeţi că nu-s totuşi nebun.
Îmi place totul la piesă, mai ales în varianta asta, live la BRIT Awards: interpretarea este magistrală, versurile sunt poezie (nu, nu e pleonasm; cel puţin nu în viziunea mea), simplitatea Adelei aproape egalează vocea, în ciuda ţinutei şi a makeup-ului elaborat (care însă o prind, îi vin ca o mănuşă), simplitatea acompaniamentului instrumental (doar un pian) întregeşte tabloul… Dar principalul motiv pentru care îmi place cred că este faptul că mi se potriveşte întru câtva. Aş face şi o dedicaţie… de fapt mai multe, dacă aş şti că tipele îmi citesc blogul. Dar ştiu sigur că nu o fac, aşa că mă limitez la a saluta o bună prietenă pe care am neglijat-o în ultimul timp, dar ea ştie că mi-e dragă oricum şi e în gândurile mele, chiar dacă nu am mai avut timp pentru ea. Adela, sper că eşti bine, sănătoasă şi continui să faci acele lucruri minunate care îţi aduc atâta satisfacţie şi din cauza cărora nu ne-ai mai delectat pe noi cu articole pe blog.
Someone Like You
I heard that you’re settled down,
That you found a girl and you’re married now,
I heard that your dreams came true,
Guess she gave you things I didn’t give to you,
Old friend, why are you so shy?
Ain’t like you to hold back or hide from the light,
I hate to turn up out of the blue uninvited,
But I couldn’t stay away, I couldn’t fight it,
I had hoped you’d see my face,
And that you’d be reminded that for me it isn’t over,
Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you, too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
“Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”
Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead, yeah,
You know how the time flies,
Only yesterday was the time of our lives,
We were born and raised in a summer haze,
Bound by the surprise of our glory days,
I hate to turn up out of the blue uninvited,
But I couldn’t stay away, I couldn’t fight it,
I had hoped you’d see my face,
And that you’d be reminded that for me it isn’t over,
Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you, too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
“Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”
Nothing compares,
No worries or cares,
Regrets and mistakes, they’re memories made,
Who would have known how bittersweet this would taste?
Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
“Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”
Nevermind, I’ll find someone like you,
I wish nothing but the best for you too,
Don’t forget me, I beg,
I remember you said,
“Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead,”
Sometimes it lasts in love,
But sometimes it hurts instead.
…pentru tine aş traversa cel fierbinte şi mai uscat deşert, m-aş lupta cu stihiile furtunilor pe cel mai agitat ocean, aş înfrunta cea mai sălbatică junglă, m-aş avânta pe cele mai reci şi mai aride ţinuturi de gheaţă… Aş înfrunta chiar şi infernul…
Aşa cum v-am zis deja, de vreo săptămână mi-am găsit un alt job. Vestea bună este faptul că de azi renunţ la primul. În parte pentru că devine epuizant, dar în primul rând pentru că mi-a fost impus. Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc ci despre o întâmplare întâmplată vineri la locul de muncă.
Pentru asta, însă, trebuie să vă pun sumar în temă cu ceea ce fac eu la muncă. Lucrez la un depozit de stocare temporară a deşeurilor (în special azbest, atât în stare solidă cât şi in stare de pulbere, deci dacă peste vreo doi ani o să vă scriu pe-aici că m-am apucat să cresc la sânul meu un pui de cancer la plămâni, să nu vă mire). Slujba mea constă, printre altele, în primirea şi cântărirea camioanelor. Pentru asta intru în contact direct cu şoferii: ei îmi prezintă documentele de transport iar eu îi mai întreb de sănătate, de diferite date care îmi trebuiesc pentru efectuarea procedurilor, etc.
Vineri dimineaţă se prezintă la ghişeu un compatriot. Îl recunosc după nume şi încep să-i vorbesc în româneşte (politica companiei încurajează practica comunicării cu şoferii într-o limbă pe care ei o înţeleg cel mai bine). La care omul nostru face ochii cât cepele şi mă întreabă în rotaliană* cum de m-au angajat pe mine la o muncă de birou? N-au găsit pe altul? Deja replica asta m-a făcut să ridic o sprânceană dar am zis că e vreo glumă de autobază (v-aţi prins voi, aghiotanţii căpitanului Evident, de faza şofer-autobază, nu?). Pleacă omul să încarce, şi când se întoarce să semneze documentele de primire şi să-i dau foaia de drum, începe să zică într-o italiană meltenească cu cele două tipe cu care lucrez în birou şi care mă învaţă meşteşugata artă de cântărire şi primire a camioanelor:
- Ce l-aţi angajat pe ăsta aici? Aveţi grijă că ăsta o să vă fure tot de pe-aici. Sau o să vină cu pistolul şi o să vă împuşte pe toţi.
Toate astea le spunea pe un ton de-ăla de miştocar de doi lei, cu un zâmbet maliţios pe buze, uitându-se fix la mine. Mie nu-mi venea să cred urechilor. Mi-am păstrat în schimb calmul şi am mimat indiferenţa, zâmbindu-i superior. Colegele mele în schimb au fost mai inspirate decât mine şi i-au răspuns că oricum nu am nimic de furat de-acolo, eventual doar inimile lor (:mrgreen:). Şi că cu un camion poţi să omori mai multă lume dacât cu un glonţ.
A plecat melteanul tare îndrăcit. Se vedea pe faţa lui că murea de ciudă că nu a reuşit în tentativa de a mă sabota la locul de muncă. În timp ce ieşea i-am făcut cu ochiul.
Da, a fost o victorie în faţa lui, dar, trăgând linie, simt că am fost eu cel care am pierdut. Chiar dacă tipele sunt suficient de inteligente încât să nu creadă o iotă din ceea ce a zis ţăranul, imaginea pe care şi-au făcut-o despre noi ca popor a mai fost ştirbită un pic. M-am simţit din cale afară de jeneat. Cu atât mai mult cu cât şi ele s-au simţit jenate pentru mine.
De-aia, dragii mei, îmi vine uneori să-mi bag o pulă mare în sentimentele de patriotism şi de naţionalism şi să tratez pe toţi cei care mă acuză că am uitat de unde am plecat cu imensă şi adâncă durere în cur.
Editare ulterioara (am uitat de nota de subsol):
*rotaliana = limba romana contaminata de italienisme vorbita de romanii care au la activ o sedere indelungata in Italia. Din experienta proprie va yic ca la cei care nu au mai mult de 5 ani de sedere, rotaliana nu e altceva decat o fita de prost gust. La cei cu peste 5 ani pe meleaguri italiene se mai accepta.
(şi nu, nu o periez pentru că nu este cazul). Revenind, înafară de faptul că am obţinut autograful Neliniştitului, mă mai pot mândri cu o serie de succesuri şi evenimente notabile.
